Zîmbete şi compătimiri la frontieră

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am dat prima dată ochii cu un poliţist de frontieră străin (pe aeroportul Fiumicino din Roma) şi am văzut că zîmbeşte şi spune "Buon giorno!", am suferit un şoc şi m-am repezit - "eram mult mai prost pe-atunci", vorba poetului - să trag concluzia că în Occident e bine. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile (inclusiv din cauza poliţiştilor de frontieră, care nu zîmbesc chiar totdeauna), dar, orişicît, prima impresie contează. Asta era demult, pe vremea cînd românii care mergeau în Occident erau încă relativ puţini şi aveau nevoie de viză, iar graniţele dintre ţările Europei Occidentale existau bine mersi. Între timp, multe s-au schimbat. Pentru o parte a europenilor, graniţele interne au dispărut după crearea "spaţiului Schengen". Probabil că nicăieri nu ai o senzaţie atît de limpede că Europa Unită e posibilă ca la trecerea peste frontierele dintre ţările UE: un simplu indicator îţi arată că ai intrat în spaţiul altui stat. În unele locuri, au rămas fostele clădiri ale vămilor: delabrate şi pustii, fac şi ele, în felul lor, propagandă Europei Unite, căci sînt tocmai bune pentru a le aminti occidentalilor cum era înainte, "pe vremea graniţelor". Oricum, occidentalii au ajuns la spaţiul fără graniţe treptat, după reglementări succesive privind libera circulaţie şi după decenii de democraţie şi libertate. Pentru noi, schimbarea a fost mai rapidă: în 1989 n-aveam nici măcar paşapoarte, iar după mai puţin de cincisprezece ani am dobîndit dreptul de a circula în spaţiul Schengen fără vize. "Fără vize" e un fel de a spune: practic, grămada de acte şi dovezi cu care înainte trebuia să ne prezentăm la consulat pentru a obţine viza s-a "mutat" la frontiera română, unde poliţistul e dator să verifice dacă avem paşaport, bani, asigurare medicală, bilet dus şi (mai ales) întors etc. Procedurile au devenit, în orice caz, mai simple. Cel puţin pentru românii care pleacă în Vest ca turişti, pentru cel mult 90 de zile. Or, tocmai aici a apărut problema. Românii dornici să cîştige un ban în Occident au mai multă imaginaţie decît birocraţii tuturor consulatelor şi poliţiilor europene unite: au plecat ca turişti, arătînd la frontieră cîte 500 de euro împrumutaţi de la şoferul microbuzului care-i transporta, şi au rămas acolo să muncească. Cu lunile sau cu anul. Se spune că, la români, statistica e o ştiinţă inefabilă; plecaţi la căpşuni sau la construcţii în Vest, ai noştri au exportat şi inefabilul: nici o statistică spaniolă, italiană, nemţească sau britanică nu e în stare măcar să aproximeze cîţi români se află - legal şi ilegal - în ţările respective. Cît despre stăvilirea fenomenului, nici vorbă: românii muncesc acolo la negru şi stau cu actele în neregulă pentru că se poate, pentru că găsesc patroni dispuşi să-i angajeze ilegal. Şi atîta timp cît cîştigul ilegal în Vest (cu riscurile de rigoare) va fi mai mare ca leafa legală din România, concetăţenii noştri vor continua să plece ca turişti şi să-şi caute apoi de lucru. Măsura reţinerii paşapoartelor la întoarcerea în ţară, aplicată recent, va mai face oarece ordine, dar nu va stopa fenomenul: cum spuneam, sîntem un popor cu imaginaţie... Aşa încît românii vor continua să fie "spaima" poliţiştilor de frontieră din Europa Unită. Dar nu este vorba doar de salariu şi de nivelul de trai. Reacţiile stîrnite de aplicarea fermă a unei măsuri care pe hîrtie exista mai de mult arată un anume instinct al solidarităţii cel puţin prost orientat. Reflexul multora (s-a văzut asta pe la televiziuni şi în ziare) a fost de a plînge de mila bieţilor români care au rămas fără paşapoarte şi de a sări la gîtul autorităţilor nemiloase, uitînd că, în fapt, acei români au încălcat o regulă, cu bună ştiinţă. Unele "victime" (dar şi unii jurnalişti) au invocat brusc "dreptul la liberă circulaţie", uitînd că, în fapt, cei care au plecat ca "turişti" pentru 90 de zile şi s-au întors după un an au beneficiat şi apoi au abuzat de dreptul la liberă circulaţie: au fentat, pe româneşte, acordurile dintre noi şi statele din spaţiul Schengen, după principiul "om trăi şi-om vedea". În această logică, o amendă de circulaţie pentru depăşire de viteză ar încălca, şi ea, "dreptul la libera circulaţie", mai precis la circulaţia liberă şi rapidă. De unde acest impuls de a sări direct la "marile principii" şi la "drepturile fundamentale ale omului", dacă nu dintr-un soi de imaturitate democratică? Şi de unde atîta solidaritate sentimentală cu nişte bieţi oameni care au încălcat o regulă, dacă nu dintr-un soi de colectivism repede activabil cînd duşmanul comun îl reprezintă "Statul opresor", "ăştia de la putere"? Între timp, poliţiştii de frontieră şi vameşii români au învăţat şi ei să zîmbească şi să spună "bună ziua". Ce-i drept, unii nu s-au dezvăţat să ia şpagă. Dar asemenea acte de "compătimire colectivă" a unor cetăţeni aflaţi în neregulă întreţin, mi se pare, o atmosferă propice micilor sau marilor şmecherii. Există, evident, vameşi corupţi şi responsabilităţi individuale. Dar există, indiscutabil, şi o predispoziţie comună spre "spiritul descurcăreţ" în orice condiţii. Vorba unui român "întors" de la graniţă: "cine mai e şi Schengen ăsta de nu ne lasă?..."