Yang Lian
L-am cunoscut de curînd la Berlin, unde a vorbit despre poezia sa, despre poezie în general şi despre alte cîteva lucruri legate de multicolora sa experienţă de viaţă. S-a născut acum 57 de ani în Elveţia, dar a crescut în China, a trecut prin „revoluţia culturală“, a fost trimis la reeducare într-o provincie îndepărtată (ca săpător de morminte), a fost cînd tolerat, cînd ameninţat, i s-a retras cetăţenia chineză, a călătorit mult şi s-a stabilit pînă la urmă la Londra. A luat mai multe premii literare, a fost nominalizat, la un moment dat, pentru Nobel. E comunicativ, tonic, neconvenţional, dar într-o versiune acomodantă.
Te-ai aştepta ca, pe un asemenea fundal existenţial, discursul lui Yang Lian să fie îmbibat de ideologie, resentimentar, „revoluţionar“, „avangardist“, marcat de toate frustrările exilului. Nu e cazul. Pentru el, „dezrădăcinarea“ e prilejul de a ieşi din conjunctural, din gîndirea în alb-negru, din gata-făcutul terminologiilor şi doctrinelor la modă. Exilul devine, astfel, condiţia optimă – şi de fapt inerentă – a culturii, indiferent de amplasamentul spaţial al exilatului. Poezia nu e despre ideologii, ci despre limbă şi despre aventura ideii dincolo de contingenţe (chiar dacă împreună cu ele). Yang Lian ne explică sensul ideogramelor care exprimă „exilul“ în chineză şi în japoneză: e vorba de o combinaţie între o ideogramă care desemnează plutirea şi una care desemnează moartea. Imaginea nu e un lipsită de un hrănitor echivoc. Este exilul un zbor spre moarte? Sau un zbor al îndepărtării de moarte? Sau un tip de zbor care echivalează cu moartea? Oricum, condiţia exilului e universală şi benefică. Stilistic, „exilul“ pare să fie, pentru poetul chinez, recuperarea lirismului clasic al Chinei Vechi. Adevăratul „acum“ este clasicitatea, iar clasicitatea e, mereu, „acum“. Clasicitatea (care nu exclude experimentul) e transcenderea tuturor dihotomiilor în care se sufocă lumea contemporană: Orient-Occident, naţional-global, vechi-nou, fericire-nefericire. Pe marele ocean planetar, cultura e singura ambarcaţiune rezistentă, iar poezia e balastul care ţine nava în echilibru.
Cum ţi se pare China de azi? – l-am întrebat pe Yang Lian care, deşi expatriat, e în permanentă legătură cu cercurile intelectuale din ţară. „În două privinţe – a sunat răspunsul – lucrurile evoluează încurajator: mai întîi, economia se dezvoltă spectaculos, ceea ce, în mod neaşteptat, provoacă cetăţenilor o încredere nouă în drepturile proprii; apoi «cultura populară» a Internetului deschide orizonturi de comunicare infinite. Pe de altă parte, blocajul politic pare de nedepăşit (mai ales cînd e vorba de «cultură şi propagandă»), iar intelectualitatea locală e de un conformism echivalent cu sterilitatea. În rezumat, China riscă să încremenească într-o formulă care ia ce e mai rău din comunism şi ce e mai rău din capitalism.“ („Mie-mi spui?“ – îmi venea să adaug, cu gîndul la malurile Dîmboviţei...)
N-am destulă îndemînare ca să traduc vreun poem de Yang Lian. Toate sînt îndrăzneţe şi eliptice, „tradiţionale“ şi imprevizibile. În vreme ce scriitorul european se simte obligat, de regulă, să fie „angajat“, combativ, dedicat unei cauze sociale şi politice, sau înregimentat într-un experimentalism histrionic, vecin cu acrobaţia, Yang Lian îşi ia răgazul de a face metafizică, de a reflecta la misterul şi limitele cuvîntului (descoperind afinităţi între Lao-Tse şi Wittgenstein) şi de a atenua prestigiul nemeritat al „politicului“. „Viaţa e mai adîncă şi mai sălbatică decît politica.“ Memoria? Desigur. Nu avem dreptul să uităm nimic din ceea ce seamănă cu tragedia Tian’anmen. Dar, să avem grijă ca „lacrimile să nu spele memoria, să nu-i şteargă conturele...“ Are dreptate: cînd amintirea devine instrument electoral, retorică sentimentală, sau simplă pietate comemorativă, substanţa ei intră în descompunere. În asemenea cazuri, memoria ajunge să fie una din multele viclenii ale uitării...