Vremea primarilor

2 decembrie 2008   SITUAȚIUNEA

În mai multe ţări europene, unii lideri politici de vîrf au fost primari. Nimic neobişnuit în asta: în orice democraţie stabilă, carierele politice încep la nivel local şi urcă, treptat, spre politica de nivel naţional. Dar, în ultimii ani, trecerea s-a făcut - în destule cazuri - relativ repede sau, uneori, direct din fotoliul de primar într-unul mult mai "înalt". Şi, în orice caz, notorietatea dobîndită în urma administrării unui oraş a contat. Nicholas Sarkozy a ajuns, în scurt timp, din primar al unei suburbii pariziene - preşedintele statului, după un "stagiu" ca ministru de Interne. Predecesorul său, Jacques Chirac, a fost primar al Parisului, dar şi premier, iar la şefia statului a ajuns după mai multe încercări nereuşite. Recent, Martine Aubry, primăriţă în Lille, a fost aleasă secretar general al Partidului Socialist Francez, după ce o vreme s-a spus că pentru această funcţie cel mai potrivit ar fi primarul Parisului, Bertrand Delanoë. În Italia, şeful opoziţiei este Walter Veltroni, fost primar al Romei. Mai există, apoi, în diverse ţări, primari (ai capitalelor sau ai unor mari oraşe) care se bucură de încredere şi popularitate la nivel naţional, fiind potenţiali candidaţi la funcţiile de premier ori de preşedinte: de exemplu, despre Iuri Lujkov, primarul Moscovei, se vorbeşte de multă vreme în aceşti termeni, deşi el preferă să rămînă "legat" de administrarea capitalei ruse. În alt context şi la alt nivel, Ken Livingstone, primarul Londrei, a fost un personaj politic de succes şi s-a vorbit despre el ca potenţial lider al laburiştilor. Exemplele ar putea continua, desigur. Nu ştiu în ce măsură este vorba despre un adevărat fenomen în politica europeană, dar mi se pare relevant - chiar şi luînd în considerare doar aceste cîteva cazuri - că funcţiile administrative sînt aducătoare de notorietate şi voturi în "politica mare". Uniunea Europeană se construieşte în bună măsură prin politicile administraţiei locale, prin proiectele concrete care îi dau cetăţeanului senzaţia că lucrurile pot funcţiona mai bine în viaţa sa de toate zilele. Prevederile tratatelor europene sînt greu de explicat omului obişnuit, în schimb, o linie de tramvai nouă, un proiect de ecologizare ori inaugurarea unui parc (eventual cu fonduri europene) sînt, din perspectiva cetăţeanului, dovezi concrete că a meritat să meargă la vot pentru a-şi alege conducătorii. Iar dacă aceştia s-au dovedit eficienţi în administrarea oraşelor, de ce nu i-ar vota şi atunci cînd vor să devină parlamentari ori şefi de stat? Logica e simplă şi explicabilă. Avantajul unui asemenea mecanism este că promovează oameni care şi-au dovedit eficienţa. Dezavantajul este că, uneori, politica "mare" cere şi un dram de viziune, şi o perspectivă de ansamblu, nu doar calităţi de bun administrator, iar cine s-a priceput să ducă la bun sfîrşit proiecte de dezvoltare urbană nu e neapărat bun în politicile naţionale, mai ales în vremuri de criză. Aparent, ne înscriem în tendinţa europeană, cu un preşedinte fost primar al Capitalei şi cu dl Emil Boc, primarul Clujului, la conducerea partidului care e pe primul loc în sondaje. Numai că "votul uninominal", pentru care s-au cheltuit atîtea energii, a transformat campania electorală într-o dispută pe mize mici, iar pe candidaţi i-a determinat să promită politici valabile pentru un cartier sau două. "Ştirile electorale" ne arată cînd o candidată dînd cu mopul prin şcoli, cînd un candidat curăţînd cu lopata canalizarea de pe cutare stradă. Peste cîteva zile sînt alegerile şi nu e clar care sînt/au fost marile teme ale campaniei electorale. Un amestec de discursuri generale (din paradigma "partidul nostru e mai bun decît al lor"), de sloganuri care se învîrt în jurul ideii "să-i fie mai bine cetăţeanului" şi de afişe cu "uninominali" necunoscuţi este înviorat doar de celebrităţile recrutate de partide în speranţa că astfel vor lua mai multe voturi. Ca să dreagă maioneza complicată a uninominalului, cu nişte colegii electorale desenate arbitrar (fără legătură cu unităţile administrative), PSD a adus o "inovaţie": i-a pus pe primarii mai populari să garanteze pentru candidaţii la Parlament. Aşa încît s-a ajuns la situaţiunea ridicolă în care cititorul de almanahe Marian Vanghelie garantează pentru Ecaterina Andronescu (fost ministru al Educaţiei şi rectorul Politehnicii), iar Nicolae Onţanu, primarul sectorului 2 din Bucureşti, apare zîmbitor pe un afiş, lîngă nemuritoarele versuri: "Eu nu candidez, eu garantez". Pricepuţi să ardem etapele, ducem tendinţa europeană pînă la absurd şi pînă la ridicol: nişte primari care s-au arătat mai harnici şi au reuşit să asfalteze străzi şi să facă fîntîni arteziene la intersecţii garantează pentru cei care vor trebui să construiască, în următorii patru ani, legile deplinei integrări a României în UE. E vremea primarilor...

Mai multe