Vrem reforma clasei politice?

9 mai 2012   SITUAȚIUNEA

Şi politicienii (din toate partidele) şi ziariştii şi electoratul vorbesc, de mai mulţi ani, despre „reforma clasei politice“. E imperios necesară! E singura noastră şansă! Aşa nu se mai poate! De întîmplat, nu se întîmplă însă nimic. Pe scenă evoluează încă politicieni de-acum douăzeci de ani, iar cei tineri, apăruţi între timp, sînt fie clone ale lor, fie învăţăcei cuminţi, crescuţi sub tutela „fondatorilor“. Stilistic, diferenţele sînt nesemnificative.

Un grup (mic) de oameni cu adevărat noi şi-a făcut, totuşi, apariţia în ultimii ani, dar îndrăznesc să spun că, deocamdată, grupul acesta stă sub semnul eşecului. În mod evident, ei nu sînt asimilaţi de colegii lor de partid, de „popor“ sau de presă (cu excepţia momentelor în care unul sau altul dintre ei poate deveni sămînţă de scandal). E vorba de personalităţi distincte, care au însă cîteva (importante) caracteristici comune. Mă gîndesc la inşi ca Teodor Baconschi, Mihail Neamţu, Toader Paleologu, Cristian Preda, Mihai-Răzvan Ungureanu sau Sever Voinescu, ca să-i menţionez doar pe cei mai vizibili. Intenţia mea nu e să furnizez o galerie de portrete „exemplare“. Despre fiecare din ei se pot spune şi bune, şi rele; fiecare are virtuţi şi fisuri specifice. Dar cînd ne gîndim la o „reformă“ a clasei politice, nu la un absolut al calificării profesionale şi al calităţii umane ne gîndim, nu la o armată de îngeri şi statui, ci la o sumă de persoane capabile să aducă în viaţa noastră publică un sunet nou: un alt tip de discurs, un alt tip de comportament, un alt tip de gîndire şi de strategie politică. Cei pe care i-am amintit au, cred, înzestarea necesară pentru a încerca. Cu o singură condiţie: să li se îngăduie. Să fie asumaţi de comunitatea din care fac parte, să li se acorde un minim credit, o minimă atenţie, un minim respect. Or, e uşor de constatat că, dincolo de mici calcule de cosmetică a cadrelor, tinerii cu pricina nu sînt luaţi prea în serios. „Seniorii“ partidelor lor îi privesc cu un fel de condescendenţă plictisită, dacă nu cu o nedisimulată iritare. Gazetele îi folosesc pentru rapide exerciţii de carnaval mediatic, iar votanţii preferă să privească spre orizonturi mai... suculente: retori de mîna a doua, manageri obraznici, impostori veseli, populişti de duzină. Cum miroase cineva a „elită“, e trecut la „elitişti“: nu e „de-ai noştri“, nu e cu poporul, nu e patriot, nu ştie ce e aia „politică“, face pe nebunul, se fandoseşte, vrea să ne prostească.

Contemplu melancolic traiectoria publică a celor mai sus pomeniţi şi îi văd condamnaţi la irosire de o ambianţă comunitară dezavantajoasă. Ce-i uneşte? Mai întîi, limba română. Toţi o vorbesc bine, cu eleganţă, fără derapaje „de lemn“. Nu ţi-e jenă să-i asculţi. Apoi, dispun cu toţii de o solidă cultură politică, corolar al unui temeinic însuşit inventar de cultură generală. În plus, sînt bine-crescuţi, vorbesc cu naturaleţe limbi străine, nu confundă polemica viguroasă cu injuria de cartier, nu fac afaceri dubioase, nu manevrează cu rea-credinţă în penumbra culiselor (drept care rămîn, de regulă, marginali). Sînt gata să admit că fiecăruia i se pot face reproşuri conjuncturale, că li se pot atribui tot soiul de erori „tehnice“, că, uneori, păcătuiesc prin inadecvare, euforie candidă, accese juvenile de aroganţă. Dar au adus în peisajul politic autohton cîteva idei noi, o nouă atitudine, un ton nou. Are Fundaţia Creştin Democrată a lui Baconschi un ecou public real? Contează numeroşii lui ani de experienţă diplomatică? Savurează şi valorifică cineva ştiinţa de carte a lui Cristian Preda şi autenticitatea opiniei sale? Gustă suficient de multă lume hazul, lecturile şi buna educaţie a lui Toader Paleologu? Caracteristic e modul cum a fost recepţionată la noi intrarea în arenă a lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Abia numit, a devenit agent străin, securist, evreu, ungur, infractor şi cîte şi mai cîte. I s-a cerut o performanţă fără breşă, de azi pe mîine, iar modul lui de a vorbi, fără atacuri la persoană, fără divagaţii partinice, fără băşcălia de rigoare, a fost perdant. Mihail Neamţu a avut curajul să lanseze, într-un elan singuratic, o nouă direcţie politică („Noua Republică“), dispusă să caute soluţii concrete pentru problemele curente ale guvernării. Flancat de o sumedenie de experţi, deocamdată cvasi-anonimi, el trimite în eterul electronic propuneri perfect articulate pe teme fierbinţi (fiscalitate, legea sănătăţii etc.). Le ia cineva în discuţie? Sînt ele prezente cu adevărat pe piaţa locală de idei? Va sfîrşi Mihail Neamţu ca, acum cîţiva ani, Cosmin Alexandru, a cărui voce limpede s-a pierdut în sterilizantul vacarm dîmboviţean? Observă cineva modul în care Sever Voinescu înţelege să cultive virtutea loialităţii? Eficienţa inteligentă, flexibilă, de multe ori salvatoare, cu care îşi asumă oficiul politic încredinţat?

Să-i sfătuiesc pe toţi să-şi încerce norocul solidarizîndu-se într-o mişcare autonomă, distinctă de toate celelalte? Dar vor putea oare să-şi armonizeze orgoliile? Şi există un electorat pentru croiala lor? Sau trebuie să aşteptăm o „reformă“ a electoratului însuşi? Deocamdată, situaţia nu e încurajatoare. Votantul român e pregătit mai curînd să valideze impostura tembelă. „Băiatul bun“ e DD din PPDD. Era competenţei elegante n-a venit. Traversăm, zglobii, era şmecherilor şi a derbedeilor... 

Mai multe