Vorbiri
– E relativ recent, din cîte îmi dau seama… În orice caz, parcă nu am observat asta la Bruxelles, dar cînd m-am mutat în Anglia, asta e regula: cînd ajungi la casă și vrei să plătești, nu faci nimic altceva și, în orice caz, nu vorbești matale la mobil! Mi s-a întîmplat și mie o dată: tocmai m-a sunat cineva cînd eram la casă și, cînd am dat să răspund, casiera s-a oprit, și-a încrucișat mîinile pe piept și s-a uitat în tavan pînă cînd am terminat de vorbit. Mi-am cerut scuze și a doua oară nu am mai făcut-o. I’m a person, acknowledge me!, cam asta e morala. Nu te uiți la mine ca prin sticlă, nu sînt robot! Dacă vrei robotizare, fă bine și du-te la cele trei case automatizate din stînga, unde totul e contactless etc., și-ți vezi de treabă. Aici însă e pentru oameni!…
M-am scărpinat în cap, surprins. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la această revenire a oralului și, în ultimă instanță, a conversației, a relației interpersonale directe, într-o lume ce tinde spre automatizare și eficiență.
– Stați așa, că, pe de altă parte, lucrurile merg și spre „robotizare“ – revine prietena mea. Cînd am ajuns ieri în București, m-am suit într-un Uber și i-am dat șoferului adresa. S-a uitat la mine ca și cum aș fi venit de pe altă planetă: avea totul trecut pe aplicație. Drept care, trei sferturi de oră – cît a durat călătoria –, nu a scos nici un cuvînt, așa că și eu am tăcut mîlc, de frică să nu mai fac vreo gafă. Parcă eram într-o mașină a viitorului, d-alea automate, care conduc singure…
– Păi, cred că exact asta e intenția – intervine alt amic: să ne pregătească psihologic pentru momentul în care vom merge cu mașini automate…
***
– Hello! – se adresează tînăra din fața mea casierului.
– Salut! – îi răspunde amical acesta.
– Mai dă-mi și o brichetă – îi cere tînăra. Nu, nu galbenă, aia roșie!
– OK! – răspunde vînzătorul și îi întinde, zîmbind complice, bricheta.
Vine rîndul meu:
– Bună ziua!
– Bună ziua!
– Puteți să-mi dați, vă rog, și două pachete de țigări?
– Desigur, domnule – îmi răspunde casierul și îmi întinde țigările.
– Mulțumesc, la revedere – mai spun eu și plec.
– Să aveți o zi bună! – îmi mai urează casierul.
Ies și zîmbesc în sinea mea. Scenariul se repetă, sistematic, de fiecare dată și peste tot. Parcă ar fi setați pe două limbaje diferite, pentru două specii diferite: tineri și vîrstnici – mă gîndesc eu. Două clase verbale…
***
Sună interfonul:
– Da, cine e? – întreb eu.
– Curierul! – îmi strigă în interfon o doamnă în uniformă. Am un colețel uriaș pentru dumneavoastră, nu încape în cutia poștală – mă mai anunță ea, plină de solicitudine.
Obsesia diminutivelor la români… M am mai mirat și alte dăți, am mai și scris în repetate rînduri despre aceasta, dar, sincer să fiu, tot n-am înțeles de unde ni se trage. Un soi de mămoșenie care semnalează apropierea între oameni, familiaritatea, care reduce din distanța care s-a instalat între oameni? Așa o fi…
***
– La un moment dat mi-a venit să mă dau jos din autobuz! – mărturisește o fostă studentă, stabilită de ani buni în străinătate. Ajunsese deja la intimități, pe care le urla în telefon de se auzea pînă la șofer. Dar, în afară de mine, nimeni nu părea surprins – și cu atît mai puțin jenat. Totuși, de ce trebuia să aflăm cu toții cu cine îl înșală nevasta pe nenea ăla, care se făcuse roșu la față de furie? La noi – mă rog, la ei, în Germania – există în toate mijloacele de transport un semn că vorbitul la mobil este interzis – sau măcar restricționat. După două-trei zile, în care am aflat ce mănîncă fetița doamnei în verde, care e strategia de business a nu știu cărui departament dintr-o corporație, ce procese are vecinul domnului gras și transpirat din spatele meu și ce parfum preferă, măi fată, domnișoara blondă care se uita pe fereastra autobuzului, și așa mai departe, mi-am revenit și m-am obișnuit: welcome home!
***
Zilele trecute, am stat și am căscat ochii (și urechile) la o conversație dintre un polițist și un șofer tras pe dreapta. Acesta tot încerca să-i explice polițistului cum de s-a întîmplat ce s-a întîmplat (habar n-am ce). Cine știe, poate îl înduplecă să fie mai „uman“. Polițistul îl asculta plin de solicitudine, îi mai și dădea dreptate din cînd în cînd. Nici cea mai mică aluzie însă la vreo „șpagă“. Ca să nu fiu indiscret, am plecat să-mi văd de treabă, dar cînd m-am întors peste vreo cinci minute, cei doi erau tot acolo și stăteau de vorbă. Acum polițistul completa procesul-verbal, iar șoferul comenta plin de solicitudine. Părea relativ mulțumit, probabil că obținuse o amendă ceva mai mică, mai „omenoasă“. Parcă era o discuție între doi vechi prieteni…
Mi-am adus aminte de o scenă de demult, de pe vremea cînd încă nu circulam prin Europa fără pașaport și vize. Am întîrziat o oră (jur că era doar o oră!) la ieșirea din Austria, așa că-mi expirase asigurarea de sănătate. Vameșul mi-a arătat, fără să clipească, infracțiunea, după care mi-a făcut o asigurare pentru următoarele trei luni. Am vociferat, am încercat să-l înduplec, m-am văitat, am înjurat. Nici un registru verbal nu a avut vreun efect, iar funcționarul austriac nu a scos nici o vorbă pe toată durata completării formalităților: parcă nici nu aș fi existat!
Indiscutabil, scrisul este totuși altă lume decît cea a oralității, în care orice se poate negocia, chiar dacă fără alt efect în afară de conversație…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.