Vinovăţii
Cînd lucrurile nu prea merg, e normal să se cerceteze cauza defecțiunii, ceea ce, în ultimă instanță, echivalează cu identificarea vinovaților. Sigur că nu tot ce se întîmplă rău presupune o vinovăție personalizată. Dacă recolta e proastă din cauza secetei nu e nimeni direct responsabil. Există, evident, posibilitatea unor măsuri preventive, care implică, din partea oamenilor, responsabilitate, competență, calcul anticipativ, ingeniozitate. Dar nu putem reproșa nimănui că plouă sau că nu plouă. Cu funcționarea statului nu sîntem însă la mila „naturii“. Aici intră în joc instituții, strategii, persoane incriminabile. Primii vinovați sînt, fatalmente, cei care au puterea. În mod curios însă, tocmai guvernanții deleagă fără ezitare culpa către cei din afara lor. Guvernanții sînt mereu îndreptățiți și inocenți: o insulă de alb, înconjurată de brunuri crude! O echipă de zîne și Feți-Frumoși se luptă vitejește cu toate relele. Cu trădătorii din țară și din afara ei, cu Opoziția, cu nerecunoștința generală, cu incompetența răuvoitoare a unor comentatori năimiți.
În fața noastră strălucește, prin urmare, o luminoasă galerie de victime neînțelese, nedreptățite, neiubite… Portretele lor sînt grăitoare: dl Dragnea – cînd șugubăț, cînd melodramatic, dl Tăriceanu – nobil, providențial și vid, dl Tudorel Toader – cu îndemînările sale de croitoraș devotat, necăjita doamnă Dăncilă – chinuită de ea însăși, dl Codrin Ștefănescu – rău de gură și vigilent ca un bodyguard, dl Adrian Dobre – cu ochii cîrpiţi, încremenit în proiectul partidului, dl Șerban Nicolae – încîntat de sine ca un corijent vesel, dl Nicolicea – ale cărui „idei“ nu reușesc să treacă de obrăznicia mahalalei, dl Florin Iordache – apt să răspundă numai la întrebări care nu i se pun, bătrînul pornograf Bacalbașa, cocheta colecție de frumușele nărăvașe (filoloaga Olguța, secretara Carmen, jurnalista Gabi), dl Lucian Șova – speriat de efectele negative ale autostrăzilor, economistul Andrușcă, intelectualul Valentin Popa și mulți, mulți alți conducători versați, care nu sînt lăsați să lucreze. De cine? De nimeni! Le pun bețe în roate președintele, Justiția, vechea Securitate și noul stat paralel, „sistemul“, „binomul“, Opoziția, Soros, UE, NATO, SUA, multinaționalele, societatea civilă plătită de agenturi. Fără atîtea piedici, am fi fost deja în Rai! Așa, tot ce ne mai rămîne de făcut este „să mergem pînă la capăt“. Vajnici, victime fericite, înfrățite cu veșnicia. Să nu se mai spună că PSD-ul consfințește tradiția PCR. La ăia funcționa, cît de cît, și autocritica…
Nici Opoziția nu e prea autocritică. E supărată ori pe poporul care n-a mers la vot, ori pe opozanții concurenți, ori pe opozanții din sînul propriului partid. Arma preferată nu e seducția electorală sau construcția politică clară și amănunțită. Mai la îndemînă sînt zgomotul, retorsiunea, gesticulația. De fapt, nu avem o opoziție, ci mai multe, care mai de care mai bătăioase și mai marginale.
Într-un asemenea peisaj, mă străduiesc, pentru supraviețuirea mea interioară, să caut cu lumînarea și vești bune sau instituții și oameni de o anumită credibilitate. Cred în onoarea majorității magistraților, mă consolează existența Forumului Judecătorilor, am încredere în CSM, în procurorul general, în experiența de reziliență a nației, adică în capacitatea ei de recuperare și recalibrare. Mă emoționează solidaritatea civică (mai cu seamă aceea a noii generații), reactivitatea promptă (chiar dacă nu masivă, deocamdată) a celor care ies în stradă fără să fie ispitiți cu senvișuri și autobuze. Cum era de așteptat, și „strada“ e trecută de guvernanți pe lista vinovaților. Din cauza lor, țara are probleme de imagine și de funcționalitate! Mai nou, s-a găsit, printre ei, și un vinovat „greu“, tocmai bun de înfierat cu vigilență ideologică: Mihai Șora. A făcut nefăcute în tinerețe și acum se dă fată mare prin piețe! Nu mă pot constitui în judecător. Dar cînd văd cu cîtă severitate îl ronțăie tot felul de gazetari de mîna a doua, absenți din istoria contemporană și înainte, și după 1989, mă cuprinde melancolia. Adică Dragnea, Tăriceanu, Nicolicea, Iordache și toată pletora de prezențe nule de la guvernare sînt buni, sînt la locul lor, iar Mihai Șora e rău. El e problema! Ne strică „mizanplasu’“! Admit că, din punctul meu de vedere, dl Șora ar fi fost mai inspirat dacă-și petrecea anii venerabilei sale senectuți scriindu-și memoriile. Ar fi un document istoric aparte și o foarte interesantă analiză autobiografică. Poate o va face. Oricum, nimeni nu are căderea de a-i interzice să se manifeste cum crede de cuviință în comunitatea din care face parte, indiferent de tribulațiile complicate ale vieții sale.
Dar, una peste alta, stăm bine! Sîntem într-o companie onorabilă: ne-am reapropiat de Ungaria, dăm tîrcoale Poloniei, contemplăm, vag invidioși, virilitatea lui Erdogan. Și poate n-ar fi rău, după ce ne-am integrat în Uniunea Europeană, să oferim Bruxelles-ului o compensație simetrică: o discretă integrare în Întorsura Buzăului. Iată o versiune plauzibilă a mult doritului nostru proiect de țară!
P.S. Apropo de vinovății, declar că sînt sensibil la reproșul discret pe care mi-l face amicul Gabriel Liiceanu: nu ies în stradă. Așa e! Nu e genul meu. Prefer să „combat“ cu armele pe care le stăpînesc mai bine. Nu tuturor li se potrivește insurgența nemijlocită. Îi invidiez și îi susțin pe cei înzestrați pentru ea, dar mă gîndesc că e nevoie și de ofensiva (sedentară?) a scrisului. Pînă una-alta…