Viaţă curentă

3 noiembrie 2005   SITUAȚIUNEA

Românilor nu le place corupţia decît în anumite condiţii. Nu le place corupţia, dacă bacşişul a fost mare şi serviciul cerut în schimb n-a fost la înălţimea bacşişului. Sau dacă s-a cerut un bacşiş prea gogonat. Sau dacă primitorul bacşişului nu s-a dovedit destul de impresionat şi nu s-a purtat conform sumei. Sau dacă bacşişul altora bate bacşişul propriu. Altfel, în general, corupţia e subînţeleasă. O lume fără pile, fără peşcheşuri groase sau discrete, fără intervenţii bine plasate, fără "relaţii" e o lume incomprehensibilă, o lume pe dos. A da din coate şi din pungă - asta nu se poate numi "corupţie": e "lecţia vieţii", "spiritul practic" la apogeu, chintesenţa înţelepciunii cotidiene. Dacă nu vrei să rămîi de căruţă, nu e cazul să faci pe deşteptul, să te dai fată mare. Cînd e vorba de "ai tăi", scopul scuză mijloacele. "Ai pe cineva?", "N-o să vă rămîn dator", "Nu mă zgîrcesc cînd e vorba de interesul meu şi al familiei mele" - iată formulistica oricărui manual de conversaţie pentru limba de miere şi bale a corupţiei de toate zilele. "Corupţia" e, de obicei, viciul altora. Al celorlalţi. În cazul propriu, ea se numeşte "luptă pentru supravieţuire". De aceea, nu e contradictoriu să veştejeşti prostul obicei al corupţiei şi, în acelaşi timp, să dai şpagă şi să umbli cu proptele. Nu e contradictoriu să te enervezi cînd alţii reuşesc prin trafic de influenţă şi să recurgi masiv, cînd e vorba de tine, la beneficiile traficului de influenţă. Nu e contradictoriu să deplîngi nerespectarea legilor şi să le calci cu inima împăcată. Corupţia celorlalţi e un viciu, corupţia proprie e agoniseală legitimă, aptitudine socială, talent de a te descurca. Corupţia proprie e o virtute, care îţi uşurează accesul la titlul de "băiat (sau fată) dezgheţat(ă)". Descurcăreala nu e o simplă abilitate procedurală: e corelativul pragmatic al unei viziuni despre lume. Totul se sprijină pe o reţea ocultă de "cunoştinţe", de "vorbe bune", de înrudiri şi afinităţi. Cu alte cuvinte, totul e un efect de faţadă, dincolo de care nu sînt decît păienjenişuri mafiote, "masonerii", găşti, cluburi exclusive. Descurcăreţul e, în felul lui, un idealist: nu crede în aparenţe, nu dă doi bani pe "ce se vede". "Adevărul" e în culise, în subterane, în încăperi secrete. Fiecare individ e centrul de iradiere al unui "lanţ al slăbiciunilor", care trebuie identificat şi utilizat. Totul e să ştii ce să ceri şi cui. Pot spune, din experienţă proprie, că una din post

Mai multe