Veşti bune şi veşti proaste
Cu ceva timp în urmă, am asistat, uimit, la o dezbatere despre proporţia "corectă" dintre veştile bune şi veştile proaste în presa zilnică. Cineva, chinuit de optimism militant şi de un viguros spirit de echitate, propunea să se legifereze dozajul optim al ştirilor, astfel încît publicul să fie ţinut la egală distanţă de euforie şi de depresie. Evident, legea ar fi trebuit minuţios pregătită şi formulată cu maximă fineţe. Ar fi trebuit să se analizeze, farmaceutic, ponderea binelui şi a răului în dieta informativă curentă, să se stabilească, de pildă, cîte veşti bune mici sînt necesare ca să contrabalanseze o mare veste proastă sau cît rău potenţial se ascunde în veştile bune şi viceversa. Chestiunea putea eşua în scolastica cea mai anostă, dar putea avea, asupra inconştientului colectiv, neaşteptate efecte terapeutice. Perspectiva unui efort hermeneutic atît de complex i-a descurajat însă, pînă la urmă, pe parlamentarii noştri. Din luminoasa idee n-a mai ieşit nimic. Rămîne un fapt că, în labirintul cotidian de bune şi rele, domneşte dezordinea. În general, veştile proaste sînt mai vizibile, mai vocale, mai palpitante decît veştile rele. Cele bune, oricît ar fi de bune, par fade. De aceea, voi începe cu ele. Veşti bune. 1. O tînără cercetătoare româncă a publicat deja, la Editura Humanitas, două volume dintr-o integrală a operei lui S