„Verità effettuale“

23 aprilie 2019   SITUAȚIUNEA

„Deosebirea este atît de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încît acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curînd își află ruina proprie decît salvarea. Acel om care ar voi oricînd și oriunde să profeseze binele ar fi cu necesitate doborît de ceilalți care sînt în jurul lui și care nu sînt buni.“

Aceste cuvinte celebre, din Principele lui Machiavelli (cap. XV), proclamă de cinci sute de ani separarea dintre etică și politică. Are dreptate? Da, din păcate, oricît i-ar supăra asta pe unii intelectuali idealiști. Cauza – prezentată tot de Machiavelli – este că „oamenii sînt răi“, indiferent cum înțelegem și explicăm (teologic, biologic, psihologic) această caracteristică esențială. Și chiar dacă am modera separarea dintre etic și politic, considerînd că fractura nu-i chiar fără unele punți și că imoralitatea, ba chiar imundicitatea etică nu sînt întotdeauna ingrediente necesare într-o politică eficientă, rămîne că visul pentru o politică „pură“, cu mîinile complet „nepătate“, fără „soluții imorale“, fără „alianțe tactice“ neonorabile, e nu numai unul deșert, dar și periculos.

De fapt, oamenii politici (de la noi și de aiurea) nu prea au probleme să înțeleagă bine preceptele lui Machiavelli. Eticismul exagerat nu pe ei îi caracterizează, afară dacă nu sînt în campanie electorală și îl pretind, demagogic, de la adversari. Oamenii politici suspectează prea bine (din instinct, din experiență, din raționament) că oamenii în general sînt răi și, pe deasupra, și slabi – ceea ce nu o dată le dublează răutatea cu multă prostie. Problema este cu chibiții intelectuali, cu „formatorii de opinie“ și cu publicul care îi ascultă, cu cei care se cred îndreptățiți să-și „salveze“ conaționalii în fiecare moment, ba chiar, în ultimul rînd, și „să salveze Planeta“. Pentru ei politica n-ar trebui să fie discernerea între nuanțe diferite de gri și alegerea griului mai deschis – adică a răului mai mic –, ci o improbabilă alegere între negru și alb. De două sute de ani, acești intelectuali cer „soluții“ majore și definitive pentru toate relele și, paradoxal, cînd au avut posibilitatea de a alege ei înșiși, soluțiile lor „albe“ au dus la rezultate cu mult mai înfricoșătoare decît cîrpăceala, meschină și gri, a politicienilor rutinați.

Îi întîlnim destul de des și la noi în timpurile astea: sînt cei care își atacă prietenii politici mai cu spor decît pe adversarii adevărați, cei care sînt gata să strîmbe din năsucul etic la orice slăbiciune a aliaților, sînt cei nemulțumiți veșnic de prestația „alor noștri“. Unii merg pînă la a spune că „s-au săturat să voteze răul mai mic“, uitînd să observe că, de fapt, dacă își propun cu seriozitate să voteze „binele“, înseamnă, practic, că au renunțat definitiv la dreptul de vot. Cei mai mulți fac imensa eroare de a susține, fără limitări și contextualizări, standarde etice pe care adversarii n-au avut de gînd niciodată să le ia în serios pentru ei înșiși. Ajung astfel să joace pe terenul propus de adversar și pierd sistematic. Un exemplu recent: scandalul „protocoalelor“ dintre Parchet, DNA și SRI. În loc să susținem cu curaj și aplomb că protocoalele au fost, în general, binevenite, că era singurul mijloc prin care „peștii cei mari“ puteau fi dibuiți și prin care se puteau aduna probe consistente și că, fiind o chestiune de securitate națională, lupta împotriva corupției trebuia să aibă beneficiul „protocoalelor“ cu serviciile de securitate, am preferat să tăcem sau să căutăm circumstanțe, oarecum rușinați, pe motiv că, iată, „Securitatea“ a revenit, chipurile, și a afectat „drepturile omului“. Rezultatul a fost nu numai salvarea marilor corupți, dar și discreditarea, pentru o generație, a celor care au vrut să nu mai existe impunitate înaintea legii în România.

Despre „cazul Lazăr“ am mai vorbit. Mai adaug numai că o bună parte a societății civile s-a lăsat manipulată de cei care n-au dat niciodată două parale nici pe deținuții politici, nici pe „procesul comunismului“; la îndemnul unei televiziuni finanțate de un fost turnător cu acte și infractor cu cîțiva ani de închisoare, ea a ajuns să condamne impuritatea etică a procurorului general, trecînd peste circumstanțele prezentului – ceea ce adversarii ei n-ar fi făcut niciodată! Respectivii și-a pierdut busola politică, vrînd cu orice preț să n-o piardă pe cea etică. Și mă tem că nici nordul acesteia din urmă nu mai e sigur. Rezultatul este și va fi – pe cît ne dăm seama – o subjugare tot mai mare a societății, lipsirea de autonomie a instituțiilor esențiale, dominația părții celei mari reacționare și antieuropene din lumea de la noi. Scrupulele morale neținute sub control contribuie astfel la catastrofă – din naivitate, din teamă, din neînțelegere. Dar se va spune: se schimbă adevărul în funcție de cine îl spune? Există însă două tipuri de adevăr: adevărul abstract, care desigur că nu ține de emitent, dar care în politică se învecinează cu utopia, și adevărul pe care Machiavelli îl numește „verità effettuale“. Acesta din urmă trebuie avut în vedere în acțiunea publică și politică, iar valoarea și impactul lui depind enorm de cine îl exprimă și îl susține. Exemplu istoric: nu-i totuna dacă critica comunismului a venit de la fasciști sau de la liberali. „Non est idem si duo dicunt idem.“ („Nu-i la fel dacă doi vorbesc la fel.“)

Și care trebuie să fie scopul politicienilor „buni“, dincolo de administrarea eficientă a treburilor publice? Democrația, dar în sensul larg, cerut de Karl Popper: un sistem care să împiedice acumularea puterii într-o singură parte (fie ea individ, partid, parlament etc.), care, dimpotrivă, să favorizeze distribuția puterii, ba chiar concurența dintre mai multe părți ale societății și statului. Politicienii sînt calificabili, neapărat într-un anumit moment și în circumstanțele practice date, drept „buni“ sau „răi“, după felul în care urmează (sau contrazic) acest scop major. Iar intelectualii publici, cred, au datoria să clarifice lucrurile, făcînd distincțiile necesare cu privirea mereu ațintită și asupra scopului, și nu doar a mijloacelor, abținîndu-se, pe cît posibil, de la clamarea altui adevăr „mai înalt“, și mai ales fără a ridica tot mereu pretenții de puritate etică și de onorabilitate fără fisuri a mijloacelor pe care politicienii le întrebuințează. Căci mai sus-amintita „verità effettuale“ arată că întotdeauna acesta este sistemul politic cel mai puțin rău cu putință, cel mai puțin corupt și cel mai puțin nedrept. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi, de destule ori, și rău, și corupt, și mai ales nedrept.

Mai multe