Vechi note mereu noi
Corupție autohtonă
Românilor nu le place corupţia decît în anumite condiţii. Nu le place corupţia dacă bacşişul a fost mare şi serviciul cerut în schimb n-a fost la înălţimea bacşişului. Sau dacă s-a cerut un bacşiş prea gogonat. Sau dacă primitorul bacşişului nu s-a dovedit destul de impresionat şi nu s-a purtat conform sumei. Sau dacă bacşişul altora bate bacşişul propriu. Altfel, în general, corupţia e subînţeleasă. O lume fără pile, fără peşcheşuri groase sau discrete, fără intervenţii bine plasate, fără „relaţii“, e o lume incomprehensibilă, o lume pe dos. A da din coate şi din pungă – asta nu se poate numi „corupţie“: e „lecţia vieţii“, „spiritul practic“ la apogeu, chintesenţa înţelepciunii cotidiene. Dacă nu vrei să rămîi de căruţă, nu e cazul să faci pe deşteptul, să te dai fată mare. Cînd e vorba de „ai tăi“, scopul scuză mijloacele. „Ai pe cineva?“, „N-o să vă rămîn dator“, „Nu mă zgîrcesc cînd e vorba de interesul meu şi al familiei mele“ – iată formulistica oricărui manual de conversaţie pentru limba de miere şi bale a corupţiei de toate zilele. „Corupţia“ e, de obicei, viciul altora. Al celorlalţi. În cazul propriu, ea se numeşte „luptă pentru supravieţuire“. De aceea, nu e contradictoriu să veştejeşti prostul obicei al corupţiei şi, în acelaşi timp, să dai şpagă şi să umbli cu proptele. Nu e contradictoriu să te enervezi cînd alţii reuşesc prin trafic de influenţă şi să recurgi masiv, cînd e vorba de tine, la beneficiile traficului de influenţă. Nu e contradictoriu să deplîngi nerespectarea legilor şi să le calci cu inima împăcată. Corupţia celorlalţi e un viciu, corupţia proprie e agoniseală legitimă, aptitudine socială, talent de a te descurca. Corupţia proprie e o virtute, care îţi uşurează accesul la titlul de „băiat (sau fată) dezgheţat(ă)“.
Descurcăreala nu e o simplă abilitate procedurală: e corelativul pragmatic al unei viziuni despre lume. Totul se sprijină pe o reţea ocultă de „cunoştinţe“, de „vorbe bune“, de înrudiri şi afinităţi. Cu alte cuvinte, totul e un efect de faţadă, dincolo de care nu sînt decît păienjenişuri mafiote, „masonerii“, găşti, cluburi exclusive. Descurcăreţul e, în felul lui, un idealist: nu crede în aparenţe, nu dă doi bani pe „ce se vede“. „Adevărul“ e în culise, în subterane, în încăperi secrete. Fiecare individ e centrul de iradiere al unui „lanţ al slăbiciunilor“, care trebuie identificat şi utilizat. Totul e să ştii ce să ceri cui. Pot spune, din experienţă proprie, că una dintre postùrile cele mai vizate e aceea de „fost“. „Fostul“ e mai accesibil decît „actualul“ şi e considerat ca fiind cuplat pe viaţă la resorturile Puterii. Carevasăzică, „să nu zici că nu poţi, ştiu că poţi, trebuie să poţi!“ „Fostul“ poate rezolva orice: locuri de muncă, examene de admitere, burse, sponsorizări generoase, recuperări de case şi terenuri, permise de conducere, scutiri de taxe etc. Orice. Dacă n-o face e pentru că nu vrea, pentru că-şi ţine pilele pentru el, pentru că ăştia de la putere (foşti sau actuali) sînt nesătui şi corupţi.
Din păcate, experienţa cotidiană confirmă, adeseori, consistenţa acestei viziuni despre lume. Cei corupţi, laolaltă cu cei coruptibili, reuşesc, cu alte cuvinte, să transforme realitatea în ceva care seamănă cu imaginea lor despre realitate. Lumea devine lumea lor, regula jocului lor devine regulă generală. E, teologic vorbind, una dintre ilustrările tipice ale păcatului originar: omul stricat strică întreaga creaţie. Trăim în produsul devierilor noastre comportamentale. Trăim în oglinda defectelor noastre.
Politețe și etichetă
Se confundă frecvent buna-cuviinţă cu bunele maniere. Există, e adevărat, reguli de comportare care pot fi (şi trebuie) învăţate: le găseşti în manuale specializate, le deprinzi în anii de educaţie domestică sau le afli în regim de urgenţă, de la „experţi“, cînd te confrunţi cu situaţii insolite. (Cum te adresezi ginerelui Majestăţii Sale?) Dar dincolo de asemenea coduri şi proceduri standardizate, există ceva care se numeşte (bună) cuviinţă şi care nu se poate învăţa. Cuviinţa e un soi de politeţe naturală, e decenţa înnăscută a acelora care ştiu, din instinct sau din străvechi cutume, ce se cade şi ce nu se cade. Un om simplu poate fi cuviincios fără a fi citit vreun îndreptar şi fără a-şi fi petrecut copilăria cu guvernantă. Cuviinţa e o formă de civilizaţie interioară, un fel de a fi, în vreme ce eticheta e o simplă „competenţă“, o achiziţie „tehnică“, transmisibilă pe cale didactică. Lipsa etichetei, respectiv a bunelor maniere, este supărătoare, dar, uneori, nu lipsită de un pitoresc benign. Eliza Doolittle are farmec şi înainte de a-l întîlni pe profesorul Higgins. Absenţa bunei-cuviinţe e infinit mai gravă: ea atestă un viciu de structură, o malformaţie congenitală, o dizarmonie ireversibilă. Cu oarecare efort şi răbdare, poţi transforma un necioplit în om de lume, chiar dacă trebuie să începi de la zero. (Mi s-a spus că, la începutul anilor ’50, circula, la Ministerul de Externe, proaspăt consolidat cu cadre noi, de origine sănătoasă, un manual de protocol, în care diplomaţii erau sfătuiţi să nu scuipe pe jos, să nu-şi sugă măselele şi să nu se şteargă la gură cu faţa de masă.) E însă imposibil să transformi o fire rudimentară, un neruşinat patent, un derbedeu cronic într-un personaj cuviincios.
(2003-2006)