Va mai rezista democrația?
Va mai rezista democrația? Și nu mă refer, desigur, la democrația „populară” în stil chinez, nici la democrația „iliberală” în stil unguresc, nici la cea „controlată” în stil rusesc (toate prosperă, pare-se), ci la democrația liberală, pe care o cunoaștem de mult și care, oricare i-ar fi defectele, s-a dovedit a fi, prin comparație, un regim binecuvîntat.
Veți spune: democrația a mai fost supusă unor serioase provocări în secolul trecut – regimul nazist și cel fascist întîi, apoi cel comunist, și nu numai că a supraviețuit, dar și-a biruit adversarii. Și totuși, ceva s-a schimbat în vremea noastră. Dovadă, acum douăzeci de ani, întrebarea de mai sus ar fi fost lipsită de sens, iar acum zece ani ar fi ilustrat un scenariu extravagant, greu de luat în serios.
Ce s-a schimbat de atunci? Ce face întrebarea plauzibilă astăzi, producînd temeri care n-ar fi fost justificate acum cîțiva ani? De ce soarta democrației pare azi în cumpănă mai mult, mi se pare mie, decît a fost cazul vreodată, de la începuturile ei? Trei lucruri esențiale, cred.
Mai întîi, puterile totalitare, autoritare n-au avut niciodată perspectiva unei dominații economice asupra puterilor democratice. Nici Germania și Japonia înaintea și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nici URSS și aliații săi în timpul Războiului Rece n-au deținut supremația față de SUA, Marea Britanie și celelalte mari puteri democratice. Oricît de impozante au putut părea la un moment dat, decalajele economice și tehnologice față de „lumea liberă” au tins să crească în timp, nu să scadă. Pur și simplu, modelul dirijist de economie – sub toate formele lui – s-a dovedit inferior modelului capitalist-liber. Nu mai e cazul. China, cu combinația ei de capitalism-comunism, devine tot mai puternică economic, tot mai influentă sub acest raport în lume și nu mai este mult pînă ce va depăși Statele Unite la PIB. Sigur, asta nu e totul, dar e un fapt la care vechea URSS n-a putut decît să viseze. Iar pandemia de coronavirus nu face decît să accelereze un proces deja în curs. Puterea economică naște influență mondială, bogăție și, nu în ultimul rînd, respect și emulație.
Dar lucrul mai grav este că niciodată ca acum democrația liberală n-a fost erodată sau distorsionată chiar în „inima” ei geografică, în Statele Unite (și, într-o măsură mai mică, în Marea Britanie, de cînd cu Brexit-ul). Simplul fapt că un președinte al SUA își permite să recunoască înaintea unui jurnalist că a mințit opinia publică în urmă cu cîteva luni, cînd a pretins că epidemia de coronavirus e „o simplă gripă” care „va dispărea vara”, deși era perfect conștient de gravitatea situației, e un fapt nemaiauzit. Altădată, acest președinte, care a ascuns intenționat un adevăr esențial poporului său, ar fi fost destituit rapid, mai ales în condițiile în care minciunile sale au umflat grav numărul de decese. Astăzi însă, el încă ar putea să cîștige alegerile din noiembrie. Mai rău, s-ar putea ca, deși le va pierde (la limită), să nu recunoască înfrîngerea și să încerce să se mențină la putere, susținînd că alegerile au fost fraudate – ceea ce ar reprezenta o „profeție autorealizată” –, și căutînd să obțină consimțămîntul Curții Supreme, cu destule șanse de succes, avînd în vedere recenta reconfigurare ideologică a Curții. De fapt, lucrul cel mai grav nu e existența ca atare a președintelui Trump, ci faptul că un asemenea președinte a fost posibil în Statele Unite. Și a fost posibil, în mare măsură, din cauza subțierii majore a „centrului” moderat sau, dacă vreți, a irelevanței crescute (demografice, culturale, electorale, dar și conceptuale) a ceea ce s-a numit cîndva „alegătorul rațional”, în favoarea întăririi pozițiilor extreme (la stînga și la dreapta).
În sfîrșit, să spunem că democrația liberală e tot mai erodată de aplicațiile tehnologiei informatice. Internetul, rețelele, algoritmii etc., departe de a fi favorizat dezbaterea liberă de idei și aflarea unui consens bazat pe adevăr și cunoaștere, au ajutat enorm la proliferarea fake news-urilor, a discursului urii, a radicalizării în ambele extreme, a teoriilor conspiraționiste, a pseudoștiințelor și, în general, a conformismului tribal. De-a lungul și de-a latul lumii, oamenii tind să se despartă în grupuri și comunități informale închise, să-și controleze tot mai puțin emoțiile și impulsurile și să trateze practic tot mai mult rațiunea ca pe o avocată a acestora. Cum mai poți avea o democrație liberală stabilă în asemenea condiții?
Nu știm, deocamdată, care este relevanța sau tăria acestor factori generali de disoluție sau a altora pe care i-am putea identifica. Nu știm nici dacă democrațiile și, la modul mai general, cauza libertății nu-și vor găsi avocații lor eficienți pînă la urmă (de exemplu, Uniunea Europeană) și dacă nu cumva, totuși, ca altădată în istorie, aceasta își va birui adversarii. Și e bine că nu știm. Căci faptul că istoria rămîne profund imprevizibilă e aducător nu doar de speranță, ci și de voința de a rezista răului.