Ura ca mod de viaţă

29 iulie 2015   SITUAȚIUNEA

În noiembrie 2010, am publicat, pe blog-ul Adevărul.ro, un text cu titlul de mai sus. Din păcate, anii care au urmat au multiplicat pînă la exasperare argumentele pe care le invocam atunci pentru a semnala o formă tot mai răspîndită de patologie socială şi sufletească. De curînd, am aflat, de pildă, că devin isteric dacă nu sînt recunoscut într-o librărie Humanitas şi cer, imperativ, concedierea „vinovaţilor“. Totul e fals şi se consemnează ca atare în presă. Dar nu contează. „Vestea bună“ este că se oferă unei legiuni de furioşi ocazia optimă a voluptăţii de a urî. Minciuna trece pe planul doi. Ceea ce rămîne e satisfacţia de a redeschide rezervorul de injurii, calomnii, ameninţări, mînii oarbe, ori de cîte ori apare la orizont vreun Liiceanu, vreun Patapievici, vreun Cărtărescu, vreun Pleşu. Ăştia sînt falanga Răului care a dus ţara de rîpă, care se scaldă în beneficii, care şi-au alcătuit, prin mijloace murdare, un portret de „elită“ fiţoasă, ei fiind, de fapt, nişte tîrîturi, nişte nulităţi, nişte căzături (probabil străine de neam). Ideal ar fi să-i stîrpim. Dar pînă una-alta, măcar să-i ucidem în efigie, să-i mînjim cu dejecţii de tot soiul, să le facem un dosar de bestii îmbuibate şi primejdioase. 

Mărturisesc că nu pricep cum de am ajuns să mobilizăm atîta antipatie. Evident că sîntem, ca tot omul, plini de defecte, amendabili în unele din ideile sau opţiunile noastre. Dar nu aici e buba. E ceva în simpla noastră prezenţă care scoate din minţi o anumită categorie de oameni. Stupefiantă, pentru mine, este ura

a unor inşi cu care n-am avut de a face niciodată. Sau a altora cărora am apucat, întîmplător, să le fac bine. Dacă îmi manifest perplexitatea, mi se atrage atenţia că nu suport critica şi că un orgoliu nemăsurat mă determină să cenzurez sau să batjocoresc orice părere neconvenabilă. În realitate, sînt bucuros să dialoghez în contradictoriu, să fiu confruntat cu o contraargumentaţie. Nu mă deranjează dacă un om de stînga îmi combate aşezarea de dreapta, nu mă deranjează dacă un anonim, pe blog, se declară în dezacord cu ideile mele şi îmi explică, inteligent, unde vede fisurile demonstraţiei mele. Ceea ce nu pricep e de ce sînt invitat să mă spînzur, de ce mi se măsoară diametrul ventral, de ce trebuie să fiu făcut tîlhar, trădător de ţară, mîncător de ecleruri, pacoste naţională. De ce tot soiul de netrebnici sînt legitimi cultural şi ideologic, în vreme ce noi, ăştia, cîţiva nărăviţi ai propriei găşti, dar cu oarecare marfă în căruţă, trebuie să fim evacuaţi, după ce, mai întîi, încasăm oprobriul public. 

Nu mă vait. Nu de mine, nu de noi e vorba. Ceea ce ni se întîmplă e doar simptomul unui afect toxic, din ce în ce mai activ în ambianţa românească. E „cool“ să deteşti (mai ales pe unii care au „norocul“ să fie cît de cît cunoscuţi), e plăcut să dai cu chinoroz pe chipul oricui, e o dovadă de muşchiulatură, vîrtute, „talent“, haz şi curaj să te dai la om (mai ales dacă nu semnezi cu numele tău) sau să gesticulezi revoluţionar, pe bani capitalişti. Redacţii întregi s-au specializat în bălăcăreală, revistele nu-şi moderează blog-urile, încurajînd, astfel, transformarea vulgarităţii, a ignoranţei, a resentimentului primar în „model“ de comunicare. 

Mai jos, un fragment din articolul publicat în 2010 pe aceeaşi temă:

Mînia e omenească. Poate fi şi divină. Se vorbeşte de „sfîntă mînie“, de furia zeilor, de Iisus izgonindu-i cu biciul pe negustorii din templu. Ura însă, ura constantă, tenace, devenită ocupaţie cotidiană, e în afara omenescului. E o boală sufletească, o voluptate morbidă, o viclenie a demonilor. Nu poţi trăi fără încetare sub semnul ei, dacă vrei să-ţi conservi sănătatea interioară. De o „sfîntă ură“ (ura de clasă) s-a vorbit numai în perioada „aurorală“ a comunismului. 

Există însă, în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva. Nu mă refer la cei care, nemulţumiţi de politicieni, legi, curbe de sacrificiu, demagogie şi incompetenţă, se înfurie periodic şi îşi varsă năduful pe unde apucă. Mă refer la cei care şi-au făcut din ură şi din exprimarea ei o profesie lucrativă, un program, un mod de viaţă. Ura pare să fie, în aceste cazuri, preocuparea dominantă a persoanei, unicul conţinut al prestaţiei ei publice: un viciu şi o obsesie. 

Te poţi scula şi te poţi culca în fiecare zi cu o grijă, cu o dorinţă de împlinire, cu un afect intens, euforizant sau melancolic. Pe vremuri, lumea se scula şi se culca făcînd o rugăciune. Dar să te scoli şi să te culci cu maxilarele încleştate, să fii locuit, neîncetat, de proiectul demolării, să cauţi mereu, hămesit, strategia optimă a linşajului, trebuie să fie cumplit. Evident, cei loviţi de această patimă mă irită şi, adesea, mă dezgustă. Dar – o spun fără ipocrizie – mi se întîmplă, nu o dată, să îi compătimesc. (…). 

Încerc să mă pun în pielea cîtorva tineri (sau mai puţin tineri) care, de o bună bucată de vreme, trăiesc pentru a-şi etala ura faţă de Liiceanu. Nu ştim încă mare lucru despre cine sînt şi ce pot. Dar ştim că Liiceanu îi scoate din minţi. La fel Patapievici. Sau Pleşu. Îşi risipesc tinereţile molfăind, palizi, chinina resentimentelor lor fruste. Trăiesc prin ricoşeu, cuprinşi de o indispoziţie fără evoluţie. Greu de conceput îmi apare şi psihologia multor forumişti, care aşteaptă, excitaţi, ocazia săptămînală de a înjura gros, de a blestema, de a-ţi poci numele, de a te invita să mori. 

Au toţi nefericirea să creadă că, pentru a părea inteligent, trebuie să atîrni, mereu, de o beregată. Ura pare să devină, în asemenea cazuri, nu doar un mod de viaţă, ci un divertisment şi un ideal. Nu pot decît să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit, pînă acum, de această anticameră a iadului.   

Mai multe