Universitatea protestează

Săptămîna trecută, cîteva proteste împotriva OUG 7 desfășurate „la porțile“ unor universități, cu participarea profesorilor și a studenților, au stîrnit anumite întrebări și neliniști în unele cercuri. Au fost și atacuri, desigur, unele chiar foarte ticăloase, în medii online. Au fost și unele mîrîieli pe coridoare, în unele catedre sau pe grupurile studențești online. S-a spus că în universitate nu se face politică și chiar că asemenea proteste ar fi ilegale.

Să ne înțelegem: protestele n-au avut un caracter „oficial“, iar participarea, deși semnificativă la unele facultăți, n-a fost prea mare în ansamblul mediului universitar. A avut un caracter simbolic și de trezire a atenției, dar nu de masă. Mai ales participarea studențească a fost destul de redusă, din păcate.

E adevărat: în mod ideal, în universitate, politica este numai materie de studiu specializat la departamentele de profil, dar n-ar trebui să devină „activitate“. În universitate „nu se face“ politică, iar afilierea politică n-ar trebui să influențeze nici promovările, nici notările, nici materia unor cursuri. În mod ideal, căci în fapt universitățile au fost și sînt pretutindeni în lume un teritoriu unde frămîntările și disputele politice nu lipsesc. Totuși, cîtă vreme societatea și politica țării rămîn în matca lor, cîtă vreme aproape întreaga clasă politică împărtășește nu doar verbal, ci și în fapt aceleași principii și valori fundamentale, cîtă vreme deci societatea și politicul stau pe fundamente democratice și liberale relativ stabile și sigure, este preferabil ca universitățile să stea departe de politica curentă. În asemenea condiții ar fi greșit să se dea, de exemplu, studenților indicații de vot explicite sau să se facă propagandă unui partid.

Dar astăzi, la noi, societatea și politica și-au ieșit din matcă. Felul în care e condusă România sugerează că valorile democratice și liberale înseși sînt în joc, spre a nu mai vorbi despre valorile europene, pe care România s-a angajat oficial să le respecte, atunci cînd a aderat la UE. De fapt, lucrul cel mai percutant din punctul acesta de vedere este chiar modalitatea în care se guvernează, chiar fără a mai ține cont de conținut. De fapt, modalitatea este, într-un fel, chiar conținutul. Mă refer la guvernarea prin veritabile „decrete-legi“ (OUG 13, OUG 7, OUG 114), care schimbă esențial și peste noapte (literal) arhitectura legală a unor instituții, a sistemelor de impozitare, a funcționării Justiției. Acestea sînt de regulă nediscutate în prealabil și în detaliu cu părțile implicate, sînt emise pe neașteptate, seara tîrziu sau în prag de sărbători, iar cînd primesc niște avize consultative negative, acestea sînt de regulă ignorate. Deja avem în România o putere discreționară, care nu mai guvernează democratic nici măcar la standardele de pînă acum unu-doi ani și unde executivul, dirijat de un grup restrîns din PSD, s-a substituit practic Parlamentului în chestiuni esențiale. Prin felul în care legiferează sistematic și nu excepțional prin OUG, Puterea declară că nu-i pasă nici de ce crede o mare parte din societate, nici de considerente de transparență, nici de eficiență economică, dacă e cazul, nici de opiniile unor parteneri internaționali. Dacă totuși reacțiile (interne și internaționale) sînt masive, Puterea mai corectează cîte ceva prin alte OUG, indicînd astfel că numai presiunea directă și amenințarea cu represalii de un fel sau altul contează pentru ea. Cedează astfel tactic un pic de teren, gata să revină la atac, îndată ce condițiile i se par favorabile, căci scopul strategic rămîne unul și același: dominația totală. Altfel spus, Puterea a renunțat la orice pretenție de consens democratic în chestiuni esențiale, iar ideea de dialog real socio-politic i-a devenit complet străină, pînă la punctul încît adesea nici măcar n-o mai mimează. Adversarii sînt insultați și categorisiți drept „șobolani“, tratați drept „vînduți“ străinilor, lui Soros sau multinaționalelor, li se neagă patriotismul, ba chiar calitatea de „români“. Partidul de guvernămînt nu mai acceptă aproape deloc justificarea unor critici nici măcar din interiorul său: dovadă că toți criticii interni au fost, rînd pe rînd, excluși din partid, indiferent de meritele lor precedente. PSD e tot mai aproape de firea unui partid totalitar.

În aceste condiții, ar fi o lașitate să negăm universității dreptul de a-și face auzită vocea. Căci sînt puse în joc acum, la noi, tocmai valorile fundamentale pe care, în chip tradițional, se bazează și universitatea: dialogul, justiția, competența, toleranța pentru opiniile diferite și mai ales libertatea. Că acestea toate au și o componentă politică, e evident. Dar nu doar politică. Am zice: pentru o universitate liberă ele au o componentă existențială. Și atunci, cine ne poate nega dreptul să le susținem cu voce tare și în universități? Căci nimeni să nu-și facă iluzii: dacă independența Justiției cade cu totul, va cădea și libertatea academică, mai devreme sau mai tîrziu. Iar dacă orice adversar va fi insultat și denigrat în media arondată Puterii, numai pentru că e adversarul Puterii, nici în universitate lucrurile nu vor sta mai bine la un moment dat. Și cînd în societate numai raporturile de putere brută vor mai conta (după principiul lui Lenin, „Care pe care“) și numai jocurile cu sumă nulă vor mai fi jucate, să nu ne închipuim că universitatea va rămîne, ea singură, o oază de dialog liber și de căutare non-partizană a adevărului.

Prin urmare, s-o spunem răspicat: în aceste momente dificile, universitatea nu se poate sustrage de la un fel de politică, desigur, nu în sensul limitat al cuvîntului. Acum cîțiva ani ea a denunțat impostura academică, sosită din partea unui fost prim-ministru. Acum se află înaintea unei alte imposturi, mult mai grave, de natură instrinsec politică: o Putere care se pretinde democratică, dar golește de conținut tocmai valorile democrației autentice, ale justiției și libertății, existențiale pentru universitate. Mai are deci acum universitatea libertatea de a tăcea?