United Colors of Bucharest
Toată lumea emite păreri despre criza refugiaţilor, în general, şi despre invazia care pîndeşte România, în particular. Eu nu am nici o părere şi refuz să expun vreuna: e mult prea complex, iar eu ştiu mult prea puţine. Tot ce cred însă este că cel mai bun lucru pe care-l putem face în prezent este să nu facem mai mult rău. Iar pentru aceasta este util, mai cred eu, să ne uităm, măcar pentru început, la micile noastre realităţi înconjurătoare şi la trecutul apropiat, căci el ne poate spune lucruri interesante. În acest sens, îmi permit să revin la o „pilulă“ scrisă în urmă cu peste cinci ani, pornind de la un studiu coordonat la SNSPA de colegul meu, Alfred Bulai. Atît.
În numărul anterior, a apărut o ştire nebăgată în seamă despre „bananele din Ungaria“. Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“, pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar, probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi. Şi devin xenofobi.
Asta mi-a adus aminte de faptul că Bucureştiul nu mai este nici el oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Că a devenit şi el o metropolă europeană, spaţiu şi de imigrare, nu doar capitala unei ţări care emigrează spre alte zări de soare pline. Pe scurt, Bucureştiul este un spaţiu urban ceva mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim.
Aceeaşi ştire nebăgată în seamă amintea de faptul că noii imigranţi din Ungaria sînt cam 2% din populaţia ţării. Dacă rotunjim populaţia Bucureştiului la vreo două milioane şi pe aceea a străinilor extra-europeni înregistraţi oficial în 2009 (legali, dar şi identificaţi ca ilegali) la cam 25.000, asta ne-ar da şi nouă cam 1,25% din totalul populaţiei capitalei. Puţin. Dintre aceştia, cei mai mulţi sînt originari din Turcia şi China, urmaţi apoi, în ordine (dacă îi lăsăm deoparte pe moldoveni), de Siria, Irak, Liban, Iran, Iordania şi Vietnam. Dar sînt doar cei luaţi în evidenţa oficială şi avem suficiente motive să credem că, în realitate, ei sînt mai mulţi. La aceştia se adaugă apoi toţi europenii, care circulă doar cu buletinul, şi care sînt practic imposibil de înregistrat dacă nu cer domiciliu stabil şi/sau cetăţenie (datele oficiale înregistrează doar vreo 500 de persoane din această categorie, marea majoritate din state europene extra-comunitare precum Albania, Macedonia sau Ucraina, care au deci încă nevoie de paşaport). Putem să ajungem astfel uşor la vreo 5%, fără să luăm în considerare nici vechile comunităţi etnice stabile din Bucureşti, nici comunităţile volante de expaţi (care au deja reţelele lor de socializare şi locuri de întîlnire). Tot puţin, într-un fel, dar deja suficient de „colorat“!...
Există apoi „coloratura“ confesională, de la mahomedani, care însumau 0,31% din populaţia capitalei în 2002, ajungînd în 2012 la 0,5% (erau 1% din populaţia ţării în 1930), care au deja vreo cinci lăcaşuri de cult şi cîteva fundaţii şi asociaţii pînă la o întreagă constelaţie de mişcări spiritualiste de gen New Age în plină proliferare (de la MISA la antroposofie, trecînd prin Kamala, Anahata şi Sahaja yoga, Tai Chi, Falun Dafa şi Chi Qong, Mokusho Zen şi Budo-Zen – ba chiar şi şamanism). Fără a-i uita, pentru o pată suplimentară de culoare, pe cei peste 700 de mormoni, în creştere lentă, dar sigură. Tot aici trebuie să-i menţionăm şi pe mai vechii – şi mai noii – neo-protestanţi, cu care sîntem deja obişnuiţi, care sînt extrem de activi şi bine organizaţi, şi care au împînzit şi capitala: 23.520 de practicanţi înregistraţi în 48 de lăcaşuri de cult (datele de recensămînt indică un număr mai mic...).
În cu totul alt registru, regăsim această diversitate în farfuria restaurantelor bucureştene. Fără a pune la socoteală shaormăriile, mai mult sau mai puţin arabe, sau fast-food-urile, mai mult sau mai puţin universale, sunt peste 350 de restaurante cu specific etnic declarat. Cele mai numeroase sînt, în ordine, cele italieneşti (44%), urmate la distanţă de cele franceze (10%), chinezeşti (8%), turceşti (4%) şi greceşti (3%). Dacă grupăm diferitele bucătării arabo-mediteraneene, obţinem o prezenţă de 9%, iar toate restaurantele asiatice, în afara celor chinezeşti, însumează 7% din ansamblul restaurantelor de profil din Bucureşti; cele latino-americane nu reprezintă decît 2%. Restaurantele cu specific românesc s-au înmulţit şi ele, dar e greu să le numeri, căci majoritatea combină bucătăria „internaţională“ cu cea românească. Oricum le-ai număra însă, rămîn mult mai puţine decît cele cu specific italian. Pe de altă parte, dacă te uiţi peste oferta lor, vei găsi, în ordinea frecvenţei, tot mici, tochitură, ciorbă ţărănească sau de burtă, sarmale, ciolan afumat pe fasole şi un soi sau altul de mămăligă. Totul stropit cu eterna şi fascinanta pălincă, fără nici o urmă de culoare locală. Nu-i foarte variat!... Poate că diversitatea
ne va ajuta să ne redescoperim şi diversitatea noastră...
În orice caz, şi privind lucrurile din perspectivă istorică, în perioada de glorie a Bucureştiului interbelic minorităţile etnice reprezentau peste 19% din populaţia capitalei. La sfîrşitul comunismului, ele nu mai cumulau decît 2%, iar acum, conform recensămîntului, au ajuns pe la 3%. O pată de culoare, ce-i drept, dar Bucureştiul de azi este încă mult mai puţin „multicultural“ decît cel interbelic, care a rămas referinţa noastră identitară...
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,