Unde, cînd, cum?

Înfuriat pe păgînii care, lamentîndu-se că romanii fuseseră masacrați de goți în 410 (cînd Alaric cucerise Roma), acuzau pentru acest dezastru creștinarea Imperiului și abandonarea vechilor zei, Augustin scria (în Cetatea lui Dumnezeu, citat după Eric Voegelin, Religiile politice, Humanitas 2010, p. 114): „Mulți au pierit în diferite feluri teribile. Dacă cineva trebuie să deplîngă asta, atunci ar trebui să-și aducă aminte că acesta e destinul tuturor celor care s-au născut pentru această viață. Din cîte știu, n-a murit nici un un om care să nu fi trebuit să moară cîndva, oricum”.  

Ce vrea să spună Augustin, cred, este că, oricît de crude, de dureroase etc. ar fi sfîrșiturile oamenilor, ba chiar oricît de timpurii (copii), și, chiar, oricît de numeroase (în cazul unui masacru), din perspectiva generală a destinului omului ele sînt identice, valorînd la fel de puțin sau chiar deloc. Într-adevăr, față de infinitul eternității și al puterii divine, orice cantitate e egală cu oricare alta – mare sau mică –, și asta fiindcă nulurile nu pot fi decît egale între ele. Dacă cineva a trăit 100 de ani sau numai zece, sau doi ani, nu face nici o diferență; și nici nu influențează raportul față de infinit dacă sînt omorîți într-un război o sută sau o mie de oameni. Dar un milion?

Am putea însă inversa perspectiva și raporta viețile omenești la ceea ce nu-i omenesc, ba chiar nu-i viu, și am putea spune că acest reper e un vid de sens: or, în raport cu el, orice viață omenească, avînd fie și cea mai scurtă durată, devine infinită și egală cu oricare alta, prin faptul că, în raport cu zero, orice cantitate finită apare infinită. 

Ambele perspective, cumva înrudite, mi se par stranii și chiar înfricoșătoare: una ne egalizează între noi, reducîndu-ne la nimic, alta ne egalizează între noi, sporindu-ne la puterea infinitului. Una ne sfătuiește să nu facem distincții între felul cum mor oamenii, deoarece nu contăm mai mult decît Neantul, cealaltă vrea să evităm aceleași distincții, deoarece contăm fiecare Totul. Una nu vrea să ne acorde nimic, alta nu vrea să ne ia nimic.

Un asasin în serie, un tiran cumplit, un terorist sau un torționar n-ar avea decît de cîștigat adoptînd perspectiva augustiniană: a fi omorît unul, cincizeci sau cinci mii de oameni n-ar clinti neantul deloc. Și nici dacă ar mai adăuga cinci mii, o sută de mii sau un milion. În fond, nici unul din cei care mor, ar putea spune, n-ar fi putut ocoli destinul, pe care l-a împlinit criminalul. Cu ce schimbă creșterea numerelor celor uciși realitatea că viețile tuturor rămîn aproape de zero oricum? 

Pe de altă parte, cealaltă perspectivă, cea opus-augustiniană – a vedea fiecare viață ca infinită și egală cu Totul – ar delegitima orice tentativă de apărare. Dacă cred că orice viață e egală cu oricare alta fiindcă are puterea infinității, nu pot accepta nici un sacrificiu voluntar sau de alt fel. Mi-e interzis să calculez o sumă algebrică în vieți pierdute și cîștigate, acționînd într-un fel sau în altul, în funcție dacă suma e pozitivă sau negativă. A vorbi în termeni utilitariști: sacrific o viață (în război, de pildă) pentru a salva o mie de alte vieți n-are nici un sens, dacă fiecare viață individuală valorează cît toate cele care s-au scurs de la începutul lumii luate împreună.

Susțin că ambele perspective schițate mai sus sînt false; cred că a face distincții cantitative, cînd e vorba de omoruri, de catastrofe, ba chiar calitative, cînd e vorba de a distinge, de pildă, între agresor și victimă, rămîne unica formă de moralitate posibilă, care justifică anihilarea unor vieți ticăloase (ale marilor criminali de război, de exemplu) ca act nu numai de dreptate, dar și de aducere-aminte.

Iar dacă viețile admit diferențe, la fel admit și morțile: războinicul care moare în luptă moare într-un fel, în timp ce pruncul ucis de un sadic moare altfel, deși, desigur că, în infinitul morții, sorțile lor devin egale. Holocaustul e atît de teribil nu numai din cauza numerelor imense (deși nici acestea nu sînt de omis), ci și fiindcă victimele au fost ucise după ce au fost dezbrăcate de orice demnitate omenească, au fost despuiate de însăși umanitatea lor. (Dezbrăcatul lor fizic, chipurile pentru dușuri, înainte de gazare, e simbolic.) Au murit altfel decît soldații în luptă, și chiar decît civilii morți sub bombardamente. Diferența contează.

În definitiv, nu putem privi nici lumea, nici moartea din punctul de vedere al lui Dumnezeu, și nici din cel al neantului. Sîntem limitați, mărunți, dar nu neant. Nu trebuie să-i consolăm pe alții și să ne consolăm pe noi urmînd exemplul lui Augustin. E un adevăr inconturnabil că toți murim „oriunde, oricum”. Dar, pentru mărginirea care sîntem, esențiale rămîn tocmai diferențele: unde, cînd și, mai ales, cum.