Una sinistra commedia
Justiția română a reușit să producă versiunea balcanică a Divinei Comedii dantești: comedia sinistră. Evident, nu pot vorbi ca un specialist. Doar descriu ce văd și, dacă n-ar fi vorba de un destin tragic (încheiat cu o nedreaptă moarte brutală), aproape că aș risca, în bună tradiție autohtonă, o reacție bășcălioasă... Doar că, pătată cu sînge și cu parșivă prostie instituțională, realitatea încurajează mai curînd melancolia și revolta decît rîsul ironic. Cîteva comentarii:
1) Să nu se mai tot spună – ne explică juriștii – că Gheorghe Ursu a fost vreun disident! A bombănit doar, ca tot românul, în gînd. Nu tu vociferare publică, nu tu luptă la vedere cu „răul”. A scris, e drept, texte pentru Europa Liberă (dar nesemnate), a ținut un dușmănos „jurnal intim” descoperit de colegi de birou vigilenți și predat organelor de Securitate, a refuzat orice ofertă de colaborare cu „Forurile”, nu a acceptat, în anchetă, să-și denunțe prieteni ca Geo Bogza, Nina Cassian, Radu Cosașu etc. Dar nu se pune. Nu de-aia a fost arestat, nu de-aia a fost anchetat drastic, cu pumnii strînși. De altfel, aflăm de la aceiași juriști că Securitatea (prin înțeleapta decizie a tov. Ceaușescu) își schimbase – mai ales după 1985 – strategiile: nu-i mai aresta pe trădători (îi interna mai curînd, pentru „vindecare”, în ospicii). Sau se lepăda de ei, oferindu-le ocazia să plece în Occident (cu condiția să nu se mai întoarcă...). Față cu asemenea „justificări” istorice, ai aproape senzația că „organele” nutreau mai curînd o anumită simpatie pentru disidenții de for public. Ăia mai puțin bătăioși îi plictiseau. Și îi arestau sub alte pretexte, sugerînd astfel că îi preferă pe „radicali”. Păi, nu e acesta un omagiu discret adus de „servicii” marilor eroi vocali, luptătorilor anticomuniști cu un curriculum mai sonor?
2) Dar dacă vrem bravură de turnir, cum arestăm un protestatar „normal”? Nu e o problemă. Îl prindem cu vreo mînărie de piață. Gheorghe Ursu, de pildă, avea în casă valută: vreo 20-30 de dolari și vreo 40 de mărci germane. Păi, de ce? Ori ca să finanțeze, pe ascuns, o mare revoltă populară, ori ca să-și asigure concedii de lux pe Coasta de Azur. Așa că stop! Nu arestăm conspiratori, ci doar șmecheri! Să nu politizăm!
3) Cel arestat a fost prost tratat în pușcărie? A se slăbi! O judecătoare a Curții de Apel București accentua, competent, încă din 2019, că e o mare diferență între „crime împotriva umanității” și „tratamente neomenoase”. Da, anchetatorul poate deveni violent, la ordin sau din devotament ideologic, dar nu poate fi condamnat pentru asta ca „inuman”, ci doar ca „neomenos”. Ce nuanță fină! Ce să mai crezi? Dacă smulgi o unghie păcătosului e inuman sau e doar un mic exces de zel neomenos? Dacă scoți ochii unui om înseamnă neapărat că ai ceva cu „umanitatea”? Să fim serioși...
4) Apropo de vizele pentru pașaport acordate, generos, suspectului. Întîmplător, am, în legătură cu asta, o amintire proprie: și mie mi se pun în cîrcă ieșiri („legale”, deci generoase și deci suspecte) spre țări „capitaliste”. În 1983, sub pretextul ridicolei „Meditații transcendentale”, am rămas, ca mulți alți intelectuali ai momentului, fără slujbă, fără drept de semnătură și „invitat” să accept un post de muncitor necalificat la fabrica de sticlă... Fundația germană „Alexander von Humboldt”, unde, prin mijlocirea domnului Noica, fusesem bursier prin 1975, a auzit de pățania mea din țară și, pentru a mă ajuta, mi-a oferit o nouă bursă. Într-o primă fază n-am primit viză. Ofițerul de Securitate care „mă avea în grijă” mi-a comunicat că s-ar putea, totuși, obține un pașaport, dar că, dacă nu mă mai întorc, colegii lui o să aibă probleme. Și după o scurtă – și semnificativă – pauză, a adăugat: „Dar n-o să murim din asta...”. Iar cînd m-am întors, a fost mirat și... dezamăgit. Speranța forurilor fusese să scape de un neserios ca mine... Pe de altă parte, se uită că destul de mulți scriitori „suspecți” au avut șansa unor pașapoarte funcționale inainte de 1989.
5) Pentru a masca decesul inginerului Ursu ca rezultat al violenței anchetatorilor și a unor colegi de celulă „încurajați” să se dezlănțuie (și achitați deja de magistrații autohtoni) se face referire la actul de deces al „incriminatului”, în care cauza „adevărată” a morții este „peritonita”! Dacă te uiți, ca un nepriceput ce ești, pe Google, afli că există ceva numit „peritonită post-traumatică”, cu manifestări abdominale patologice. Iar toate documentele legate de ultimele zile ale dlui Ursu vorbesc despre faptul că se plîngea adesea de acute dureri de stomac. „Peritonita” se obținuse, deci, prin... șuturi.
6) Compătimim adesea cu românii din teritoriile unor țări străine. Prost tratați, de pildă, decenii întregi, în Basarabia sau Ucraina. Dar de Gheorghe Ursu, ca și de Paul Goma, am știut să ne ocupăm și „la noi (ei) acasă”, în România. Amîndoi basarabeni prin naștere, amîndoi uciși sau evacuați de compatrioți...
7) Finalul acestei „sinistre comedii” e asigurat, cum era și de așteptat, de ministrul Justiției, adică de doamna Alina Gorghiu care declară, încercănată, că „și-ar fi dorit, ca simplu cetățean, să nu fie martorul validării oricărei forme de represiune, de tortură, al legitimizării instrumentelor de forță care aruncă în obscur drepturi și libertăți fundamentale”. Impresionant! Dna Gorghiu nu se dă mare! Nu e ministru (adică „slujitor public” și administrator suveran al domeniului său de competență). E „un simplu cetățean”. Un „martor” trist, care ar fi preferat să nu știe nimic despre o asemenea tărășenie! Dar dna Gorghiu e, totuși, un cetățean dîrz: alege să rămînă, statuar, în post și să ofteze neputincios. Pentru a ocupa o funcție publică așa trebuie să fii! Melancolic și imobil ca un spectator ghinionist!