Un vechi și trist „conflict” (II)
Săptămîna trecută am inventariat, rapid, piedicile de care se izbesc, uneori, intelectualii cînd vor să intre în dialog cu credința și cu unele efecte ale „instituționalizării” ei. Evident, nu vreau să abuzez de generalizări. „Intelectuali” nu înseamnă toți intelectualii, iar Biserica e mai mult decît o „instituție” și, în fapt, include întreaga comunitate pe care o păstorește, așadar și pe „intelectuali”. Nu se poate, totuși, contesta tensiunea existentă între anumite reflexe procedurale și dogmatice ale Bisericii și anumite „exigențe” (și blocaje) ale multor intelectuali (mai cu seamă cei asimilabili modernității), cînd e vorba de o comunicare reală pe tema „transcendenței”. Mă țin de promisiunea de a schița și portretul unei anumite suficiențe intelectuale, după ce, data trecută, am vorbit despre „instalarea” neproductivă pe tronul edificării a unei anumite viziuni (și practici) ecleziastice. Nu pretind să epuizez o temă plină de nuanțe și complicată de o uriașă bibliografie. Mă voi mărgini la cîteva accente.
Fie că e ateu, agnostic, deist, distant, critic sau „nuanțat” față de problematica religiei, un anumit tip de intelectual e prins, conștient sau nu, într-o „strîmtoare” mentală de natură să simplifice agresiv imaginea lumii și a gîndirii. Mai întîi, e vorba de o supralicitare a orizontalei. „Realul” e „întinderea” imediată a lumii, suma a ceea ce vedem cu ochii, substanța empirică a spectacolului care ne înconjoară. Dacă se acceptă și existența unei dimensiuni verticale a lumii, atunci se consimte fie la zenitul „cerului înstelat”, fie la nadirul „legii morale” dinăuntrul nostru. În rest, totul e socotit mitologie, compensație psihologică fabulatorie, delir mistic, „opium”… În cel mai bun caz, se admite că, privind în sus, dai de valorile spiritului uman (Mircea Eliade a spus, odată, că cel mai înalt cer pe care îl mai vedem astăzi este „cultura”) sau că, privind în jos, în adînc, dai peste categoriile apriorice ale intelectului. Cu alte cuvinte, se înlocuiește „dincolo” cu „dincoace”, „transcendența” cu „transcendentalul”. Ceea ce apare („fenomenul”), ceea ce se manifestă, ceea ce se poate dovedi empiric – există! Restul e nedovedibil și, ca atare, nefrecventabil altfel decît prin abuz doctrinar, naivitate cognitivă sau „sofisticăraie” abilă. Miza exclusivă pe „verificarea” senzorială, pe rațiune ca unic instrument legitim al cunoașterii, pe „obiectivitate”, pe „dovada” nemijlocită constituie, pentru mulți intelectuali, o „croială” interioară fatală, un temei absolut al certitudinii – pe scurt, o adevărată… religie, o religie de substituție, o garanție de „adevăr”.
Constantin Noica, altfel nu foarte „îmbisericit”, ne spunea adesea: „Filosofia empirică este o filosofie de om prost: nu crede decît ce pipăie!” („Un scandal!” – clama și Petre Țuțea). Nu vrem, desigur, să evacuăm fenomenologia și raționalismul de pe piața strădaniilor filosofice. Ele au livrat o importantă materie de reflecție. Ca, de exemplu și psihanaliza, care a mers, curajos, și către teritorii „inevidente”: vise, reverii, sub- și in-conștient. Iar Jung a făcut și saltul spectaculos spre „imaginile arhetipale”. A cere „probe” despre toate astea, cum ai cere probe despre existența mineralelor și a țînțarilor, e ridicol (iarăși, vorba lui Noica: „Explică-mi cum să mă îndrăgostesc!”). Și chiar așa, e îndrăgostirea un „exercițiu” raționalizabil? Există un singur nivel al existenței? E orice „trăire” geometrizabilă? E totul formalizabil după modelul „evidențelor”? E posibilul analizabil cu aceleași instrumente cu care analizăm realul? E „vidul” măsurabil? E linia orizontului o alcătuire palpabilă sau o iluzie? De văzut, o vedem cu toții, de atins nu o poate atinge nimeni. Există manifestări care nu trimit la existența simultană a suportului lor concret? Sau existențe care nu se manifestă? („Era pe cînd nu s-a zărit, azi o vedem și nu e…”) În chip neașteptat, știința a riscat mai mult și a mers mai departe decît „umanismul” intelectual curent. Teoria relativității sau mecanica cuantică au obținut, în căutarea „exactității”, o sumedenie de perplexități greu sistematizabile după logica obișnuită: de pildă, principiul incertitudinii și relația de nedeterminare consemnate de Heisenberg, în încercarea de a „fixa” masa, poziția, energia și viteza particulelor elementare.
Una peste alta, „intelectualul” în căutare de certitudini trebuie să ia în serios și ceea ce, de-a lungul unei ample tradiții, este relația cu o posibilă Instanță aflată dincolo de habitudinile „cercetării” obișnuite, dar nu mai puțin „dialogabilă”. Poți (și trebuie) să faci experimentul unei relații cu indefinibilul, cu denegînditul, cu o cunoaștere care nu construiește doar cu argumente contingente. Căci „dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (Sf. Apostol Pavel, I Corinteni, 8,2). Suficiența cunoașterii „raționale” (blamată și de înțelepciunea extrem-orientală) e o specie fudulă a ignoranței. Intelectualul exigent și responsabil trebuie să ia în serios eforturi și formule celebre ale istoriei spirituale europene: Sacrificium intellectus, credo quia absurdum, teologia apofatică, „ochiul inimii ” ș.a.m.d. Îi stau la îndemînă scrieri decisive, de la Dionisie Areopagitul și Clement al Alexandriei pînă la Vladimir Lossky și mulți, mulți alții. Fără „ocolul” îmbogățitor în universul inaccesibilului, al tatonării neobosite, al interogației necenzurate și neadormite, al nimbului edificator de dincolo de ecuația accesibilă a lumii, fără confruntarea gîndirii cu limita ei extremă, rămîi în somnolența voioasă a unei cunoașteri care te lasă unde te-a găsit… Iar a-ți irosi energia mentală în polemică instituțională cu „funcționarii” credinței sau în apologia victorioasă a „omului” suveran, autonom, deținător solitar al înțelegerii cosmice e o cale sigură spre o încăpere alcătuită numai din uși închise…