Un mare gazetar: Sandu Tudor
A apărut de curînd, prin strădania dlui Marius Vasileanu, o culegere de editoriale publicate în ziarul Credinţa, între 1933 şi 1936, sub semnătura lui Sandu Tudor (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). Sandu Tudor este pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, personaj spectaculos al perioadei interbelice, bărbat frumos, om de lume, gazetar şi poet, fost luptător pe frontul Primului Război Mondial, fost ofiţer de Marină, fost aviator (scăpase miraculos dintre rămăşiţele aparatului său de zbor, după o prăbuşire dramatică), viitor călugăr la mănăstirea Antim (sub numele Agaton) şi la Rarău (ca ieroschimonah – Daniil), fondator al mişcării „Rugul Aprins“, deţinut politic în mai multe rînduri, mort în închisoarea de la Aiud în 1962.
Amplasamentul intelectual şi politic al articolelor din Credinţa, tonul lor, autoritatea virilă a stilului sînt, în epocă, cu totul atipice. Judecăţile curente privind presa interbelică, cu sistematizări pripite pe axa „stînga-dreapta“, cu împărţirea simplificatoare a opiniilor după dihotomii gata făcute (legionarism – antifascism, autohtonism – sincronism etc.) devin inoperante dinaintea acestui corpus de texte, în care patriotismul excomunică naţionalismul, antibolşevişmul se aliază cu antilegionarismul, ortodoxismul se intersectează cu analiza „crizei vieţii noastre bisericeşti“ ş.a.m.d. Pentru exemplificare, oferim cititorului cîteva pasaje semnificative. Va avea surpriza de a descoperi un spirit cu totul neconvenţional, un mare gazetar, un personaj de anvergură, demn de mult mai multă atenţie decît se bucură deocamdată.
Iată, mai întîi, cîteva consideraţii – supărător de actuale – despre politicienii anului 1935 şi despre electoratul românesc al momentului: „Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieţii noastre publice, dacă a reuşit şi încă va reuşi să conducă destinul ţării acesteia se datoreşte siguranţei nezdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită şi naivă a poporului, sau, mai tehnic spus, a masselor electorale, care pot oricînd fi ameţite cu puţină făgăduială şi vorbă sunătoare «democratică». Această caragealescă stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori. Cetăţeanul român nu mai reacţionează faţă de nici o nedreptate, nu se mai apără, lasă să se întindă abuzurile cu o indiferenţă criminală. Totul rămîne în seama anchetelor parlamentare.“ Sandu Tudor vorbeşte, apoi, despre „lipsa totală de simţ critic popular“, despre „credulitatea condamnabilă“ a votanţilor, despre „norii de mîrşăvie şi bădărănie care au acoperit cerul nostru spiritual“. Există vreo soluţie? Pînă una-alta, autorul, exasperat, propune un prim pas: „În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi, după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trîntească singur o pereche de palme măreţe…“ (op. cit., pp. 116-118)
Cîteva reflecţii, tot din 1935, despre naţionalism: „În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (op. cit., pp. 119-121)
În sfîrşit, un gînd despre politicieni: „Omul politic de azi, prin natura sa, e fatal silit să fie cît mai superficial şi mai miop. Gîndiţi-vă, la noi cîţi oameni politici aţi întîlnit cugetînd? Toţi nu sînt decît ori sceptici, ori cinici, ori naivi, care ştiu să treacă cu uşurinţă peste toate «încurcăturile» de moment. Atît.“ (op. cit., p. 77)