Un fragment de istorie
Acum ceva timp, domnul Radu Cosaşu mi-a dăruit o tăietură de ziar vechi, în care era preluat scurtul discurs pe care l-am rostit pe data de 11 mai 1990, dinaintea „parlamentului“ de atunci (CPUN: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Instituţia urma să-şi încheie mandatul, în urma alegerilor, şi, inevitabil, s-a organizat o „sesiune festivă“, plină de „discursuri de adio“. De unde, vreme de cinci luni, atmosfera plenarelor fusese destul de agitată, tonul a devenit, brusc, conciliant, dacă nu chiar „frăţesc“. Uitasem de „contribuţia“ mea şi m-a amuzat să o regăsesc, prin grija prietenească a dlui Cosaşu. Recitită după 23 de ani, cuvîntarea de mai jos e, poate, pentru cei cu gustul istoriei, un document util: un amestec de naivitate şi patos „revoluţionar“, dar şi un rapid portret de epocă, în care se disting trăsături pe care scena publică autohtonă nu le-a depăşit încă. Îl ofer, pentru arhivă, şi cititorului de azi:
Doamnelor şi domnilor,
Cu cîteva excepţii, discursurile din seara aceasta au devenit tot mai „înţelepte“, mai festive şi mai sentimentale. S-ar zice că am traversat, în aceste cinci luni, un adevărat paradis. E un semn că sîntem, definitiv, un popor cumsecade...
În ce mă priveşte, nu am simţit întotdeauna că traversăm un paradis. Mai ales în ultimele săptămîni, am avut sentimentul că, dimpotrivă, tensiunile au crescut, că o anumită încordare, o anumită profuziune a agresivităţii ne-au făcut, de multe ori, să ne urîţim. Pe mine personal, lucrurile acestea m-au tulburat. M-am trezit cu prieteni vechi pierduţi, am constatat că se creează, în schimb, alianţe între oameni care nu au în comun nimic decît patimi contextuale, am văzut cum cresc neliniştea, intoleranţa, confuzia criteriilor.
Am fost ameninţat telefonic în fel şi chip, ceea ce nu mi s-a întîmplat înainte de Revoluţie. Am fost calificat în toate felurile de oameni cu care, pînă nu demult, eram în raporturi cordiale. Dacă este vorba de un tipic fenomen post-totalitar sau de un fenomen specific românesc – nu-mi dau seama, dar este, în orice caz, o dîră de toxicitate lăsată în urmă de dictatură, de Ceauşescu personal. Am impresia că sîntem manipulaţi cu toţii, post-mortem, de Nicolae Ceauşescu. Sîntem manipulaţi de el, cînd ne este frică de fantoma comunismului, mai mult decît ne-a fost de comunismul însuşi. Sîntem manipulaţi de el cînd sîntem neîncrezători şi suspicioşi, cînd socotim că totul este impur, cînd interpretăm totul ca subversiune, ca manevră necinstită, cînd facem, în permanenţă, recriminări. Sîntem manipulaţi de el cînd folosim prea uşor expresii care-i plăceau lui: „duşmanii poporului“ se auzea aici, într-un discurs care, prin tonul lui, m-a întristat. Sîntem manipulaţi de el cînd ne invocăm prea rapid, cu o retorică obosită, „voievozii“. Sîntem manipulaţi de el cînd, aflaţi la putere, ne pierdem cordialitatea (şi vorbesc ca unul care a făcut, vrînd-nevrînd, parte, în această perioadă, din structurile puterii). Sîntem manipulaţi de el cînd sîntem flataţi de argumentul unanimităţii şi ne irită orice manifestare a spiritului critic. Sîntem manipulaţi de el cînd ne declarăm mefienţa faţă de intelectualitate şi încurajăm conflictele dintre diferitele pături sociale. Sîntem manipulaţi de el cînd cultivăm euforic lozincile rimate, din orice parte ar veni ele. Sîntem manipulaţi de el cînd abuzăm de conceptul de „revoluţie“. Era conceptul lui preferat („revoluţia permanentă“), ca şi cum starea normală în care trebuie să trăim este starea de răzmeriţă neîncetată.
Fac, în consecinţă, apel la calmul interior al tuturora, la dezintoxicare, la spirit realist, la toleranţă, la speranţă şi la umor. Altfel, vom sucomba schimonosiţi de ură, în timp ce Ceauşescu, din infernul în care sper că se află, va surîde triumfător.
Foto Marius Weber/lastnightinbucharest.ro