Umorul, rîsul şi românii
Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului (mare lucru şi genetica asta!...). Dacă m-am înşelat şi, de fapt, stăm bine cu umorul, am vrut să văd cum stăm cu rîsul. Şi ca tot curiosul postmodern, am căutat pe Google „rîsul la români“. Au urmat pagini după pagini de sîntem de rîsul lumii, de (iar) ne-am făcut de rîsul Europei etc. Deci ne-am păstrat simţul ancestral al umorului, dar nu mai rîdem, ci rîde toată lumea de noi. Mda, ceva nu e în regulă...
Iată, însă, că ne aflăm deja în seriozitatea istorică a rîsului, căci – dacă e să-l credem pe Jacques Le Goff – există două mari tipuri de rîs, de practici ale rîsului, puternic ancorate în sistemul de valori al Occidentului: rîsul „bun“, pozitiv, eliberator, din tot sufletul – cum am spune noi; şi rîsul „rău“, negativ, răutăcios, plasat undeva „sub diafragmă“ (ziceau „experţii“ medievali), care nu are nici o legătură cu elitista ironie franceză şi pentru care avem şi noi un edificator repertoriu de expresii: miştocăreală, zeflemea, hăhăială, hlizeală, a se rîde de cineva, a rîde ca prostu’ etc. Rîsul are, deci, o istorie, pentru că este cultură. Există, prin urmare, culturi şi epoci diferite ale rîsului, chiar dacă rîsul defineşte Omul în general – cum considera Rabelais. Spune-mi dacă rîzi, cum rîzi, de ce rîzi, cu cine şi împotriva cui, şi-ţi spun cine eşti – afirmă acelaşi Le Goff. Rîsul are, deci, un rost, ancorat şi justificat în şi prin societatea în care este practicat. În jurul păcatului şi al mîntuirii, Europa creştină a opus rîsul şi lacrimile, carnavalul şi postul, făcînd din rîs mai degrabă partea diavolului, pînă cînd a venit Renaşterea să-l reabiliteze. Dincolo de această mare partiţie – reproducînd topografia morală a lumii creştine, umorul englezesc, ironia franceză, bancurile evreieşti sau acea Lachkultur a germanilor – au continuat, însă, propriile lor fizionomii culturale, ancorate în societăţile respective. Chiar şi socialismul a ajuns la internaţionalismul visat mai degrabă prin bancurile transnaţionale, ancorate în realităţile cotidiene ale „lagărului socialist“.
Rîsul este o expresie a societăţii întrucît îndeplineşte multiple funcţii în societatea respectivă. De la Democrit încoace, se spune că are şi o funcţie medicală; rîsul este o descărcare a unor sentimente prizoniere în sistemul nostru muscular, adică o descărcare a unor tensiuni interioare – avea să spună Spencer; mai prozaic, rîsul îngraşă – spunem noi. Mai departe, rîsul este clar legat de ceea ce Marcel Mauss va numi mult mai tîrziu „tehnici ale corpului“ – este încorporat şi se exprimă diferenţiat prin corp, de la forme de rîs la stiluri de surîs. Totodată, fără să-i pese de Descartes, rîsul uneşte corpul şi spiritul, orice exces într-o parte sau alta denaturîndu-l: rîzi din tot sufletul este sinonim cu rîzi din toată inima. Iar de la Freud încoace, rîsul şi-a extins domeniul, pătrunzînd şi în inconştient.
Mai importante din punctul nostru de vedere sînt, însă, funcţiile sale direct sociale. Sub acest aspect, funcţionaliştii au legat totdeauna rîsul de ordinea socială, de la forme de întărire ale acesteia – precum acele jocking relations despre care vorbeşte Radcliffe-Brown şi pe care le găsim şi la noi sub forma glumelor „licite“ despre soacre, ori prin strigatul peste sat, care satirizează fetele nemăritate –, pînă la forme de negare sau condamnare a ordinii date, precum riturile de răsturnare ale carnavalului, bancurile politice, satira socială etc. Este funcţia „corectivă“ a rîsului – despre care vorbea deja Bergson. Dincolo de acestea, rîsul îi uneşte pe oameni, creează comunităţi spontane ale „glumeţilor“, are o funcţie coezivă; complementar, acelaşi rîs ajută aceste comunităţi să se poziţioneze în societatea de apartenenţă, să se împace cu ordinea dată sau, dimpotrivă, să o respingă.
Ce s-a întîmplat în ultima vreme? Ei bine, piaţa a cucerit şi rîsul, acesta externalizîndu-se şi devenind o marfă de divertisment, oferită de servicii specializate, pe o piaţă liberă a umorului. Media, publicitatea, moda, ba chiar şi sloganurile manifestaţiilor de stradă adoptă tot mai mult un „cod umoristic“ – constată Lipovetski. Devenit entertainment, umorul se extinde şi pătrunde, democratic, în fiecare casă. Cu o condiţie: să rămînă inofensiv, să fie pur divertisment, loisir, amuzament „fără consecinţe în lumea seriosului“ – cum se exprimă un sociolog francez. Adică să-şi piardă consistenţa sa socială. În această formă, umorul devine slujba unor animatori profesionişti, iar cel „elitist“, al artiştilor, se retrage în „cultura alternativă“.
Ce s-a întîmplat, însă, la noi? Nu sîntem altfel, dar ceva este diferit. Pe de o parte, simţul umorului presupune o anumită detaşare, o convieţuire a lui homo ridens cu homo ludens – cum se exprimă Jacques Le Goff. Această detaşare pare să fie, însă, în grea suferinţă şi, odată cu ea, şi simţul umorului. Dacă te uiţi la feţele oamenilor de pe străzile patriei, vezi numai încrîncenare, drept care şi rîsul devine rînjet. Pe de altă parte, cu rare excepţii, în practica umorului de la noi lipsesc profesioniştii (cum lipsesc şi în atîtea alte domenii), aceştia fiind supliniţi de simpli bufoni, în sensul prost al cuvîntului. Drept care, şi rîsul devine tot mai mult unul „rău“, negativ, zeflemitor: unii rîd de noi, rîdem şi noi de alţii... După încarcerarea rîsului în comunism (dar şi „rezistenţa prin bancuri“), gluma politică a ieşit din casă în epoca de glorie a Academiei Caţavencu, după care a urmat libertatea indiferenţei prin divertisment. Ultima tresărire de umor am văzut-o la revoltele din iarna trecută. Dar a avut ea şi „consecinţe în lumea seriosului“?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.