UE: a doua tinereţe?
Declaraţia de la Berlin - care a marcat 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, actul de înfiinţare a ceea ce se numeşte astăzi Uniunea Europeană - n-a mai fost semnată, aşa cum se crdea iniţial, de toţi şefii statelor membre, ci doar de Hans-Georg Pottering, preşedintele Parlamentului European, de Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, şi de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, care asigură preşedinţia semestrială a Uniunii. Negocierile au arătat că e greu de găsit un text satisfăcător pentru toţi cei 27 de membri. A rezultat o Declaraţie în termeni foarte generali, cu o retorică uşor avîntată, uşor "progresistă", care afişează satisfacţia pentru rezultatele obţinute şi încrederea în viitor, dar în termeni foarte prudenţi şi generali. "Omul este în centrul acţiunii noastre. Demnitatea lui este inviolabilă. Drepturile sale sînt inalienabile. Modul în care trăim şi lucrăm împreună în cadrul Uniunii Europene este unic în felul său. (...) Aspiraţiile noastre sînt pacea şi libertatea, democraţia şi statul de drept, prosperitatea şi siguranţa, justiţia şi solidaritatea". Frumos şi nobil, fără îndoială. "Să ridice mîna cine n-ar putea fi de acord cu aceste cuvinte", scrie Andrea Romano, comentator de politică externă al cotidianului italian La Stampa. Tot el a găsit o formulă foarte expresivă pentru a defini starea actuală a Uniunii Europene, la ceas aniversar: "Există riscul unei Uniuni Europene după Ťmodelul Amish», închisă în sine cu satisfacţie, contemplîndu-şi propriile succese şi propriile certitudini, în vreme ce motorul proiectului comunitar devine tot mai obosit. Şi asta în timp ce în jurul nostru lumea ar avea nevoie tocmai din partea Europei de un supliment de leadership şi de angajare". Asemenea comunităţilor Amish, Uniunea afişează, prin liderii săi, mai degrabă dorinţa de a fi lăsată în pace, cu modul său de viaţă, cu tradiţiile şi realizările sale, decît intenţia de a da piept cu provocările lumii contemporane. "Poate că e doar vina atmosferei de sărbătoare obligatorie", adaugă, concesiv, Andrea Romano. Dar sărbătorile trec, iar Uniunea Europeană trebuie să găsească, totuşi, un mod de existenţă, o nouă identitate, noi reguli de funcţionare. Pînă la "suplimentul de leadership şi de angajare" pe plan internaţional, UE are de dus, deocamdată, "o muncă de lămurire" cu propriii cetăţeni. Cu ocazia semicentenarului, le-a oferit, la Bruxelles, un concert popular, cu vedete din toate ţările. Despre Tratatul constituţional însă - aproape nici un cuvînt. Documentul fundamental, care ar fi trebuit să reformeze instituţiile europene şi să dea, teoretic, un impuls mai bunei funcţionări a greoiului aparat decizional şi birocratic al Uniunii, a devenit un fel de "nucă tare" a politicii europene, în care liderii politici riscă să-şi rupă dinţii. Deşi mai toate Eurobarometrele din ultimii ani arată că opinia publică doreşte un (fel de) Constituţie, enormul şi complicatul Tratat respins prin referendum de francezi şi olandezi le-a luat cetăţenilor cheful să mai audă de aşa ceva. Rămasă între succesele incontestabile de pînă acum (unificarea continentului, pacea şi prosperitatea, triumful democraţiei în fostele ţări comuniste) şi eşecul proiectului de viitor prefigurat de Constituţie, Uniunea Europeană trezeşte deocamdată tot mai multe dezamăgiri şi alimentează tendinţa unui număr tot mai mare de cetăţeni de a se refugia în "binele" de dinainte. Un sondaj realizat de organizaţia britanică Open Europe arată că aproape 50% dintre locuitorii celor 13 ţări care au adoptat moneda euro ar vrea să revină la vechile monede naţionale. Iar în 11 din cele 14 ţări care încă nu au adoptat moneda europeană, 60% dintre cetăţeni nici nu o vor. Într-un alt sondaj, publicat de Financial Times pe 18 martie, 44% dintre cetăţenii europeni declară că trăiesc mai rău de cînd ţările lor au devenit membre în UE. Explicaţiile privind această tendinţă mai degrabă pesimistă a cetăţenilor sînt complicate şi diferă de la un stat la altul. Dar e limpede că Uniunea Europeană nu mai reuşeşte să creeze în cetăţenii săi încrederea în viitor de care ar avea nevoie pentru a ieşi din blocajul actual. Nici n-are cum, pentru că, deocamdată, UE este lipsită de un proiect capabil să canalizeze energiile, este lipsită de viziune. Cu complicatele sale proceduri decizionale, adunînd la un loc ţări cu interese diferite, cu instituţii greoaie şi depărtate de cetăţeni, Uniunea Europeană pare mai degrabă o entitate birocratică sedusă de propriile reguli şi obsedată să reglementeze, să organizeze vieţile oamenilor pînă în cele mai mici detalii (în numele bunăstării şi al siguranţei sociale, desigur), să se comporte "corect politic" în toate ocaziile interne şi internaţionale şi să desfăşoare o amplă retorică atunci cînd vine vorba despre propriile succese. Invitată să cînte la concertul festiv de la Bruxelles, cîntăreaţa italiană Gianna Naninni (întotdeauna nonconformistă) a răspuns: "E prea multă retorică. Nu mă duc". Aşa cum politicienii din ţările lor recurg, pentru a cîştiga voturi, la teme exclusiv naţionale (vezi, de pildă, campania pentru prezidenţiale din Franţa, unde Europa este a cincea roată la căruţă în preocupările principalilor prezidenţiabili), cetăţenii tind să rămînă în interiorul identităţilor naţionale, în absenţa unei noi identităţi europene credibile, care să-i convingă că viitorul e mai bun în interiorul UE decît în afară. Ajunsă la 50 de ani, UE suferă, cum scria The Economist, de criza vîrstei de mijloc. La 50 de ani e greu să-ţi mai găseşti de lucru, apar din senin certuri în familie şi simţi tot mai des impulsul de a-ţi schimba look-ul. Poţi cădea în depresie sau, dimpotrivă, să găseşti noi resurse de vitalitate şi să-ţi trăieşti "a doua tinereţe". Uniunea Europeană rezistă, deocamdată, depresiei, dar nu pare să-şi găsească resursele pentru o altă tinereţe, mai ales că "familia" s-a lărgit.