Turist în neo-liberalism

25 iunie 2014   SITUAȚIUNEA

Cînd i-a creat pe englezi, Dumnezeu era prost dispus. A început cu bărbatul, bineînţeles, pe care l-a înzestrat ca pe toţi ceilalţi bărbaţi. Pe urmă însă, s-a lăsat pradă proastei Sale dispoziţii şi l-a hărăzit unei vieţi amare: „Să ai parte de cele mai urîte femei din lume şi să nu cunoşti bucate mai alese decît cartofii copţi; hai, treacă de la Mine, duminicile poţi să pui şi o bucată de peşte pe lîngă cartofi şi să le zici fish & chips.“ După o pauză, un zîmbet malefic – nedemn de El, trebuie să o spunem – a înflorit pe buzele Domnului: „Şi să te plouă tot timpul!“ a adăugat El.

Şi asta a fost. Lipsit de principalele bucurii umane, englezul s-a retras pe o insulă, unde să nu-i vadă nimeni umilirea de care avusese parte şi de unde să poată spune apoi că trăieşte ca-n paradis şi că, de fapt, de acolo de la el, din sătucul ăla amărît zis Greenwich, începe pămîntul. Trist şi plouat, englezul a inventat apoi beţia britanică, cea mai ingenuă şi spontană amnezie din lume, bucurie pură şi infantilă care să-l facă să uite cît ai zice fish and chips viaţa sa tristă. De unde şi vorba care a ajuns pînă în zilele noastre: să te ferească Dumnezeu de sîmbătă seara printre englezi!

La un moment dat însă, lui Dumnezeu i s-a făcut un soi de milă creştină de această creaţie oropsită a Sa: „aia nu, aia nu, trebuie să-i fie greu bietului englez“ – s-a scărpinat El în barbă. „Ce să-i dau oare ca să-l mai îmbunez?“ Şi atunci, într-o străfulgerare divină, Dumnezeu s-a hotărît să-i dea englezului Puterea.

Tare s-a mai bucurat englezul de jucăria lui Dumnezeu! Ca orice copil sărman, obişnuit de mic cu greutăţile vieţii, şi-a păzit darul cu stricteţe şi s-a decis să se bucure de el cu chibzuinţă. Mai auziseră şi alţii de putere, dar o foloseau nesăbuit, îmbrăcată în fast şi pentru prea umane plăceri. Englezul s-a făcut însă puritan şi a folosit puterea pentru plăcerea puterii, inventînd puterea pură, la care nici Dumnezeu nu se gîndise. Şi pentru că devenise ceva atît de frumos şi pur, a rezervat-o nobililor, pentru care a inventat apoi golful – joc la fel de nobil şi pur –, unde aceştia să poată discuta în linişte despre putere. Golful şi Puterea au mers astfel mînă în mînă multă vreme, făcînd să înflorească oraşele şi golf courses ale insulei britanice.

Convins că acesta este darul său de la Dumnezeu, care a inventat puterea doar pentru el, englezul a ajuns să considere că el şi doar el era îndreptăţit – ba chiar consacrat – să o aibă. Şi pentru ca acest lucru să fie clar pentru toată lumea, a început să şi-o exercite în toată lumea, conferindu-i reguli stricte precum cele ale jocului de golf, cu care o confunda adesea. Aşa a apărut The R&A (The Royal and Ancient Golf Club – pentru necunoscători); cînd englezul a ajuns pe o altă insulă, mai mare, numită America, a înfiinţat acolo USGA (U.S. Golf Association – pentru necunoscători). În sfîrşit, cînd jocul s-a mondializat, englezul i-a dat şi un nume nou: neo-liberalism.  

Această „cosmogeneză“ mi s-a revelat mergînd în susul şi-n josul straturilor geo-istorice ale Edinburgh-ului. Este şi forma cea mai adecvată pe care am găsit-o pentru a-mi exprima sentimentul care mă bîntuie de fiecare dată cînd merg în Anglia. I se poate adăuga şi o „sociogeneză“, mult mai serioasă şi mai raţională, pentru care ar fi nevoie însă de o monografie istorică voluminoasă. Nu este cazul. Putem să evocăm totuşi, în treacăt, cîteva episoade ale acestei istorii.

Aici, puterea ecleziastică şi cea civilă deopotrivă au hotărît, după marea ciumă, să-i împartă pentru prima dată pe săracii milei creştine în „săracii Domnului“ – subiecţi ai viitoarei asistenţe sociale, şi „săracii Diavolului“ – consacraţi ca vagabonzi încă din 1349 (de cînd au fost şi însemnaţi cu un V de la vagrant, precum evreii mult mai tîrziu) şi strămoşi ai tuturor speciilor de marginali. Aici s-au consacrat cele două mari clase esenţiale, upper class – care exercită puterea, şi lower class – asupra căreia se exercită puterea (middle class a fost inventată doar mai tîrziu, cînd clasa de jos n-a mai fost suficientă pentru exersarea eficientă a jocurilor de putere). Aici a fost organizată cea mai feroce – şi eficientă – revoluţie paşnică din istorie: revoluţia industrială, mecanizînd gadget-ul lui Dumnezeu, puterea. De aici au plecat rebelii clasei de jos pentru a-şi cîştiga libertatea de a se juca şi ei, la fel de eficient, de-a puterea, într-o Lume Nouă. Aici, mai mult decît în orice alt loc din lume, poţi vedea la ora prînzului defilînd pe străzi costumaţii office pe un trotuar şi piercing pe alt trotuar. Aici şi-au căpătat aroganţa eficientă titlurile de nobleţe şi a fost realizat filmul If. Şi doar aici se putea naşte Margaret Thatcher.  

Toate acestea nu constituie, desigur, un argument, şi cu atît mai puţin o demonstraţie istorică. Ceea ce vreau să ilustrez este faptul că „neo-liberalismul“ nu este atît o ideologie recentă, cît o stare de spirit, o frame of mind – cum le place anglo-saxonilor să spună, care, ca atare, există de mult şi s-a hrănit cu secole de istorie. Neo-liberalismul este doar o Mărie cu altă pălărie, care şi-a schimbat eventual şi numele de fată, dar nu şi năravul. Nu neo-liberalismul s-a adaptat la piaţă, ci această predestinaţie a puterii a adaptat piaţa la propriile nevoi. Restul e birocraţie ideologică, chestiune de certificate de stare civilă a puterii.

Se poate trăi bine în neo-liberalism? O, da! Cu două condiţii: să crezi în el şi să ai grijă să nu te afli niciodată de partea cealaltă a puterii. Şi o recomandare de ultimă oră: să nu fii turist român în Albion!... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013. 

Mai multe