Turism cultural cu poze

6 iulie 2011   SITUAȚIUNEA

De ani întregi, ne dorim mai mulţi turişti străini. În numele acestei dorinţe s-a făcut controversata campanie cu „eterna şi fascinanta Românie“ în vremea preşedintelui Iliescu. Iar acum se face campania cu frunza d-nei Udrea. Mă rog, acum lucrurile au devenit mai complexe – căci campania ni se adresează şi nouă, cetăţenilor români, din moment ce la fiecare colţ de stradă dăm peste cîte un panou care ne invită să redescoperim România. Dar ce fel de turism ni se potriveşte? Ce le putem oferi străinilor? Aici chestiunea se complică. În materie de litoral nu ne putem pune cu grecii, turcii şi bulgarii, la instalaţiile de schi stăm, deocamdată, mult mai prost ca Austria. Nu ţine. Aşa că ne rămîne turismul cultural: să vină dumnealor şi să descopere patrimoniul nostru arhitectonic (pînă nu-l demolăm pe tot...), mînăstirile din Bucovina, cetăţile săseşti etc. Plus agroturismul sau turismul rural (care, într-o accepţie mai largă, tot cultural este de fapt): să poftească străinii să vadă, în satele noastre, un mod de viaţă tradiţional, să mănînce brînză şi cîrnaţi „bio“ şi să trăiască, nu-i aşa, senzaţii unice.  

Sigur că turismul cultural e bun şi pentru noi, aşa cum e şi pentru alţii, iar problema concurenţei în acest domeniu se pune altfel decît în materie de pîrtii de schi şi amenajări pe plajă: în cultură, semnificativă e diferenţa. Carevasăzică, una e să vezi castelele din Spania şi cu totul alta să vezi bisericile de lemn din Maramureş. Clar. Vorbim de unicate. Numai că, în realitate, pentru a aduce bani mulţi, turismul – fie el şi cultural – devine turism de masă, cu tot ce decurge de aici. Pe scurt – milioane de oameni care să ne calce pragul, să treacă (eventual rapid) pe lîngă capodoperele noastre arhitectonice şi artistice, iar noi să avem toată infrastructura necesară pentru a-i primi, pentru a face curat după ei etc. Cultura şi patrimoniul ar trece, inevitabil, pe un plan secundar, aşa cum ne arată experienţa altor ţări. Am fost săptămîna trecută la Pisa: oraş vechi, în care puterea şi influenţa familiei Medici a lăsat urme. Bineînţeles, atracţia principală o reprezintă turnul înclinat şi Domul de alături, aşezate pe Campo dei Miracoli. În fiecare zi, locul e înţesat de oameni care vin din toate colţurile pămîntului să vadă minunea: turnul care stă într-o rînă de sute de ani. Vine, bunăoară, omul cu logodnica, nevasta, copilul, soacra şi îşi face o poză dintr-un anumit unghi, făcîndu-se că „sprijină“ turnul: o să-şi distreze prietenii şi rudele cu asta la întoarcere. Dacă vine într-un grup organizat, există un ghid care povesteşte cîteva lucruri despre istoria şi arhitectura turnului. (Japonezii, evident, sînt cei mai evoluaţi în materie: mai nou, ghizii lor vorbesc la un microfon şi au atîrnată de gît o mică boxă portabilă care amplifică sunetul.) Pentru cei mai mulţi, experienţa „culturală“ se termină aici. Unii vizitează Domul, Il Battistero şi cimitirul. Alţii – mai puţini, căci biletul costă – se urcă în turn. Industria de kitsch-uri înfloreşte de-a lungul străzii: unul lîngă altul, zeci de chioşcuri vînd suveniruri de toate felurile, culorile şi stridenţele. Parcă nici kitsch-urile nu mai sînt ce-au fost: desenele sînt tot mai stridente, culorile tot mai ţipătoare, iar imaginarul „creatorilor“ evadează spre tărîmuri nebănuite sau nepermise pînă mai ieri – de exemplu, poţi cumpăra nişte chiloţi de sport în culorile naţionale ale Italiei (roşu, alb, verde), care au imprimate pe partea dinainte părţile intime ale lui David di Donatello, „pozate“ şi decupate cu Photoshop-ul. Pe străzile din jurul turnului e plin de restaurante şi baruri unde localnicii nu calcă: ele sînt „pentru turişti“ – adică scumpe şi nu tocmai bune. Dacă vrei să mănînci bine trebuie să mergi departe de forfota turistică. În materie de cultură, Pisa oferă şi altceva, iar autorităţile locale se străduiesc de ceva timp să facă o campanie cu acest mesaj. Cam fără succes însă: pentru grupurile organizate, oraşul înseamnă un popas scurt de un ceas la turn şi cam atît. Aşa încît, paradoxal, deşi pe Campo dei Miracoli e plin de hoarde de oameni de dimineaţa pînă seara, nu ies atît de mulţi bani pe cît s-ar putea – pentru că cei mai mulţi nu dorm în Pisa, nu rămîn mai mult. Seara tîrziu, maşinile de la salubritate intră în funcţiune pentru a curăţa mizeria de nedescris rămasă în urma „turiştilor culturali“.  

Cît despre partea „rurală“ a turismului, Toscana e plină de oferte. De la o vreme, e la modă l’agriturismo. Vechi case de ţară sînt renovate şi transformate în pensiuni, fermierii îşi deschid porţile pentru a primi turişti care vor să trăiască experienţa vieţii la ţară – de la mulsul vacii la cositul fînului. Colinele toscane sînt locul ideal pentru a evada din mulţime şi mulţi italieni le folosesc tocmai pentru a se feri din calea hoardelor de turişti străini veniţi să-şi facă poze cu turnul înclinat sau cu statuile din Piazza della Signoria din Florenţa. Fără să se laude prea mult cu „eco“ şi „bio“, eficienţi şi primitori, toscanii chiar îţi oferă mîncare tradiţională, făcută ca la mama acasă, iar unii au deschis, pe cîte un vîrf de deal, restaurante aprovizionate exclusiv din ferma proprie. De la măsline pînă la vin, totul e produs „la faţa locului“. 

Una peste alta – şi în ciuda crizei – turismul merge bine pe aceste meleaguri. Dar nu numai pentru că există „obiectivele culturale“, ci pentru că oamenii au construit în jurul lor toată structura necesară – de la drumuri bune pînă la servicii publice eficiente. La noi, dincolo de mîndria de a avea frumuseţi şi comori unice, lucrurile se mişcă greu şi mentalitatea e neadecvată. Îmi amintesc că acum cîţiva ani, cînd s-a pus problema construirii unui hotel în apropiere de Voroneţ, s-au stîrnit valuri de indignare pentru că se „strica“ frumuseţea locului. Poate că era aşa, dar ideea principală mi se pare că este alta: dacă vrem să avem turişti, trebuie să fim pregătiţi să gestionăm trecerea lor grăbită printre comorile noastre artistice şi să ştim să-i facem să-şi cheltuie banii. Or, noi nu pricepem că nu „ce e de văzut“ contează, ci tot ansamblul dimprejur: drumuri, servicii şi toate celelalte. Sună cinic, dar asta e: turismul – inclusiv cel cultural – e făcut nu ca un „act de cultură“, ci ca să aducă bani.

PS: Pentru a ilustra acest articol, am creat şi o galerie foto, aici.

Mai multe