Trumpişti şi clintonieni

Huffington Post a avut ideea genial-amuzantă de a colecta de pe Twitter aproximativ opt milioane de bios-uri ale cetățenilor americani, fani Trump sau Clinton, și să se uite la ce le pot spune aceste mici autoprezentări de 160 de caractere despre „profilul“ celor două electorate. Oamenii sînt serioși și nu pretind că aceasta ar fi o cercetare științifică, semnificativă statistic etc. Nu, dar tot spune ceva. Pur și simplu introduci un cuvînt, ce-ți trece prin cap, și vezi cît de frecvent apare în bios-urile trumpiștilor și ale clintonienilor.

Mă amuz și tastez cîteva înjurături: wow, trumpiștii sînt fuckin’ good, depășindu-i pe clintonieni cu 110% (adică, ne explică realizatorii site-ului, Trump followers are 110% more likely to use swearing in their Twitter bios than Clinton followers). Las joaca și încep să-mi aleg mai cu grijă cuvintele. Ia să vedem, cum apare lumea în bios-urile celor două tabere? Europa? Plus 34% de partea lui Clinton. Asia? Clinton +62%. Africa? Clinton +26%. Dar America? Avantaj Trump cu +81%. Adaug rapid „globalizare“: după cum bănuiam, termenul apare cu un avantaj de 149% la clintonieni. Adaug „peace corps“: +417% pentru clintonieni. Deși nu mai e nevoie, tapez „noi“: avantaj trumpiști cu 34%. După care introduc „străini“: avantaj net clintonieni, cu +78%. Toate astea spun deja ceva: Vă arde de filantropie și pe noi ne-ați lăsat de căruță. Ia mai lăsați-ne cu africanii, asiaticii, ba chiar și cu europenii voștri, treaba noastră sînt Statele Unite – sugerează trumpiștii. Am o presimțire și introduc, la rînd, doi termeni mai de suflet: 1) „mîndrie“: avantaj trumpiști cu 31%; 2) „compasiune“: avantaj clintonieni cu 76%. Cam același mesaj: treaba mea este să pot fi eu mîndru de mine în țara mea, nu să le plîng de milă altora de te miri unde! – par a sugera trumpiștii.

Să o luăm însă mai sistematic. Cam care să fie oare valorile centrale, referințele morale și politice ale celor două tabere? Iată rezultatele: (tabel sus)

God, Country & Family – plus my freedom, pe de o parte; de partea cealaltă, egalitate, solidaritate, dreptate pentru toată lumea etc.

Dar care să fie îndeletnicirile și preocupările unora și altora? Iată: (tabel jos)

Cei de la Huffington Post ne oferă și o posibilă explicație a acestor date aproximative: aceea a lui George Lakoff, pentru care „opțiunile politice ale oamenilor decurg din modul în care aceștia își imaginează familia“. Atenție, nu este vorba despre familiile de apartenență ale cetățenilor, ci despre tipul ideal de familie pe care și-l imaginează, eventual inconștient, și în care s-ar simți bine, în siguranță; acea matrice relațională arhaică în care siguranța căminului este împărțită cu mama și/sau tata. Din acest punct de vedere, Lakoff distinge două pattern-uri de referință: „strict father“ și „nurturant parent“. În primul caz, „tatăl“ este imaginat ca autoritatea legitimă. E imaginea unei lumi a respectului pentru ierarhii, în care „cei care au dominat în mod tradițional trebuie să domine în continuare: Dumnezeu este deasupra omului, omul este deasupra naturii, cei bogați sînt deasupra celor săraci, Occidentul este deasupra celorlalte culturi, creștinii deasupra necreștinilor. Și America deasupra celorlalte țări“. În celălalt caz, nurturant parent (să-i spunem „mama“) este protecția îndreptățită: „ierarhiile și regulile sînt mai laxe și mai îngăduitoare, iar disciplina este mult mai puțin valorizată decît compasiunea și respectul“. Ierarhie versus empatie…

În acești termeni, reproșul trumpiștilor este simplu: Femeie (la propriu și la figurat), umbli creanga prin vecini și ți-ai uitat de casă și copii. Tată, bagă-i mințile în cap! E și ceva machism aici? Evident: „egalitate de gen“, de pildă, apare la trumpiști cu -613%, în timp ce „curvă“ are un avans de +34%… Nu e vorba (doar) de educație -
și/sau venituri aici, ci de teribilul sentiment de insecuritate, de „abandon“, am putea spune, în limbajul familialo-psiho-metaforic de mai sus. Iar acesta este, evident, mai frecvent printre cei cu studii și/sau venituri mai reduse, dar s-a răspîndit și în alte straturi ale societății, inclusiv într-o parte a sacrosanctei middle class americane: Tată, întoarce-te! Frica păzește bostănăria și insecuritatea face jocurile electorale. Visăm atunci la „familia“ care ne-ar putea proteja de fricile „lumii“. Dar visăm cultural și istoric, nu doar individual și psihologic. Și visăm într-un context anume: uneori ne e dor de mama, alteori ne-am dori să se întoarcă tata, depinde cine credem că ne poate scăpa mai bine, în contextul dat, de griji și îngrijorare.

Contextul românesc nu este cel american. Modelul nu se aplică deci, ca atare, și la noi, dar ne poate da de gîndit. Vă las așadar să speculați cine a fost „tatăl“ și cine „mama“ în alegerile noastre. Nu de alta, dar am, așa, o impresie că e o mare confuzie de roluri și multe adultere în „familia“ noastră politică… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.