Tribalism

5 februarie 2020   SITUAȚIUNEA

Ditrău și Marea Britanie. O oarecare comună, pierdută pe undeva prin secuime și una dintre cele mai mărețe națiuni ale lumii. O comunitate de cîteva sute de inși și o țară de peste șaizeci de milioane. Cine ar fi zis că în anul 2020, ultima săptămînă din luna ianuarie, vor face știri împreună și pe o temă asemănătoare? Și totuși au făcut, și în chip paradoxal și scandalos, aș zice.

La Ditrău, cetățenii s-au revoltat că brutăria din localitate a angajat doi imigranți srilankezi, ca să frămînte coca. I-au vrut afară din brutărie și din localitate, ca să nu mai atingă sfînta pîine a localnicilor cu „mîinile lor negre“. În frunte cu preotul catolic – care a uitat și de creștinism, și de umanitate –, au amenințat patronul și în final au reușit expulzarea celor doinefericiți. Oamenii se declară îngroziți de posibilitatea ca străinii să-i năpădească în viitor, să le schimbe, zice-se, cultura și tradițiile. Și tot în zilele acelea, Marea Britanie a ieșit oficial din Uniunea Europeană, după ce în urmă cu aproape trei ani a votat într-un referendum că i-e frică de străini – mai ales de cei din Europa de Est. În ambele cazuri, străinii sînt acuzați că iau locurile de muncă ale autohtonilor, dar asta fiindcă autohtonii nu mai vor aceste locuri de muncă sau, pur și simplu, ca în cazul de la Ditrău, mulți dintre ai lor sînt plecați la muncă în străinătate. În ambele cazuri domină teama de a avea de-a face cu cel diferit și, într-un sens mai larg, se insinuează teama de schimbările economice și sociale devenite inevitabile. Rezultat asemănător: în ambele cazuri – și al marii națiuni, și al măruntei localități – a învins tribalismul.

Dar asemănările nu se opresc aici: secuii din Ditrău sînt ei înșiși minoritari în România și destui naționaliști români îi consideră „străini“. Se consideră diminuați și neglijați, deopotrivă de București și de Budapesta. Au resentimentele și nostalgiile lor, și rana Trianon-ului care nu-i lăsată să se închidă. Britanicii, de partea lor – cei care au votat Brexit-ul, cel puțin –, sînt și ei resentimentari: de două generații și-au pierdut imperiul, au devenit o putere de rangul trei, iar în Europa vechiul inamic – Germania – le spune, chipurile, ce să facă. Răspunsul dat resentimentului a fost, în esență, ca la Ditrău: „afară cu străinii“. (În cazul țării, asta înseamnă controale la frontieră, taxe vamale, ruperea unor legături foarte profitabile de o jumătate de secol). În ambele cazuri, sentimentul de inferioritate față de alții, deveniți mai puternici, naște agresivitate față de cei mai fragili. Fiindcă întotdeauna, oricît ai fi de marginalizat, găsești pe cineva încă și mai marginalizat pe care poți să‑l asuprești, ca să te simți puternic. Pentru că unii britanici se simt devansați de germani, se „descarcă“ pe est-europeni. Pentru că secuii se consideră umiliți de români, sînt agresivi cu imigranții de pe alt continent.

Fără îndoială, a fost decisivă pretutindeni retorica șovină, rasistă chiar: tabloidele britanice, ca și politicienii demagogi, precum Nigel Farage și Boris Johnson, pe de o parte, televiziunile maghiare insuflînd pretutindeni iliberalismul lui Viktor Orbán, pe de alta. În Marea Britanie, politicienii pro-europeni s-au dovedit slabi și neconvingători; la noi, politicienii, fie de la UDMR, fie din rest, se gîndesc numai la campania electorală. Să le pese de srilankezii care oricum nu votează? Cît despre români – cum altfel? –, s-au bucurat vizibil că ungurii – nu ei – au necazuri cu drepturile omului, iar ungurii s-au necăjit că românii se bucură. Pe scurt, actorii principali joacă mizerabil, în timp ce actorii secundari speră să-i vadă discreditați.

Asemănarea dintre cele două cazuri, pe care absolut totul trebuia să le despartă, ne verifică pentru a mia oară, cred eu, două evidențe: cea dintîi, împotriva relativiștilor și a postmodernilor, ne arată că există totuși o natură umană comună și permanentă. Iar a doua ne certifică, împotriva optimiștilor și a idealiștilor, că această natură e rea.

Foto: Nigel Farage (wikimedia commons)

Mai multe