Trei zile la Lisabona

11 septembrie 2008   SITUAȚIUNEA

Mai întîi, o precizare pentru campionii vigilenţei autohtone: da, am fost la Lisabona, dar nu trimis de Institutul Cultural Român, ci invitat de "Clubul de la Haga", o asociaţie a marilor fundaţii cu scop filantropic din Europa şi Statele Unite. Încă o precizare, pentru aceiaşi: nu, "Clubul de la Haga" nu este o organizaţie (iudeo)-masonică. O ultimă precizare: n-am cheltuit nici o centimă din banii contribuabilului, n-am negociat înstrăinarea Ardealului şi n-am pus la cale o nouă revoluţie, după modelul celei pe care am încropit-o la Tescani, în 1989, ajutat de KGB, CIA, Mossad şi Ion Iliescu. Cu aceste precizări, pot trece acum la cîteva însemnări frugale. Urîtul de mîine. Lisabona are tot ce-i trebuie unui loc pentru a aproxima paradisul. E aşezată pe cîteva coline nobile, la margine de ocean, şi evocă, prin patină şi postură, melancolia sobră a unui imperiu scăpătat. Amestecul de amploare şi intimism al fiecărui cartier are un ce misterios, bine slujit de lumina şi miresmele litorale. Ai mereu ce vedea, chiar dacă nu eşti mai niciodată confiscat, ca în Italia, de percuţia capodoperei. Oraşul e însă invadat de blocuri noi, de construcţii "moderne", drapate în luciul populist al sticlei fumurii, verzui, psihedelice. O combinaţie de Piatra Neamţ (în versiune "europeană") şi Singapore (în versiune latino-balcanică). Imaginea de ansamblu, salvată numai de un admirabil context natural şi de supravieţuirea cîtorva preţioase faţade din alte vremuri, e supărător anonimă, funcţională, birocratică. Cînd întîlneşti o casă veche, ai sentimentul că dai, în sfîrşit, peste un chip uman, aflat în prizonierat printre roboţi. Am mai văzut (la Stockholm, de pildă) oraşe stricate, pe alocuri, de arhitecţii "socialişti" ai anilor ’60 şi ’70, care n-au avut nevoie de Ceauşescu pentru a construi aglutinări barbare de locuinţe standard. La Lisabona, pînă şi clădirea Fundaţiei Gulbenkian, adăpostind o graţioasă colecţie de artă, e marcată, ireversibil, de moda betonului rectangular, a cimentului aparent, a "non-finitului" ostentativ. Dacă, pentru funcţionarii europeni, această omogenizare stilistică va deveni un criteriu al bunei orientări, un capitol de "acquis communautaire", vom trăi cu toţii, peste douăzeci-treizeci de ani, într-un spectru vesel. "Elitişti şi conservatori". La capătul unei expuneri despre istoria Fundaţiei Gulbenkian, preşedintele ei este întrebat dacă au existat, în mediul portughez, episoade de respingere publică a programelor ei. "Da", răspunde preşedintele. "Ni s-a reproşat că am fi fost elitişti şi conservatori." Şi adaugă imediat, cu o ocheadă culpabilă: "Între timp însă, ne-am corectat!". Înţelegem că, astăzi, Fundaţia Gulbenkian e pe drumul cel bun: e cu poporul şi cu revoluţia. Un stîlp al progresului "cu orice preţ". Ce-ar putea urma? Colecţia de artă ar trebui, probabil, desfiinţată: o colecţie de artă este rezultatul unei investiţii de lux, operată de un "om ales" (un reprezentant al elitei), al cărui gust ("ales") alege, dintre mai multe lucruri, pe cele mai "alese" (după criteriile sale exclusive). Cît despre conservatorism, el va trebui eradicat printr-o campanie luminată împotriva tradiţiilor, prin demitizarea valorilor trecutului, printr-un pariu amnezic pe noutate şi tapaj. Anumite străzi din Lisabona (str. Ioan Crisostomul, de pildă) vor fi curăţate de aerul lor paseist şi mistic, iar anumiţi termeni religioşi vor fi acceptaţi numai dacă semnalează o tendinţă laicizantă (d.ex. Banco Spirito Santo). Există, evident, elitişti nedigerabili şi conservatori pre-senili. Dar de unde rezultă că remediul va veni dinspre antielitişti resentimentari şi "progresişti" fără memorie? Umilinţele generalilor ruşi. Într-o discuţie despre situaţia din Georgia, un coleg american observă că, oricum ar sta lucrurile, trebuie să menajăm sensibilitatea fostei armate sovietice. Am auzit aceeaşi propoziţie acum cîţiva ani, de la un senator din Washington. Generalii ruşi, obişnuiţi să deţină, ani de-a rîndul, o impozantă poziţie de putere, se simt acum umiliţi în onoarea lor militară. Nu e cazul să-i provocăm. Le-ar trebui, mai curînd, niţică terapeutică, o caldă, înţelegătoare strîngere de mînă, ceva tandreţe, un pupic planetar. Pe-aici, prin estul european, am fost şi noi oarecum umiliţi de aproape cinci decenii de bolşevizare forţată. Dar atunci, generalii ruşi trebuiau răsplătiţi pentru marşul lor alături de aliaţi. Prin urmare, datorăm trupelor ruseşti fie recompensă, fie tratament. Ele sînt eliberatorii sau pacienţii noştri eterni. Generalii ruşi suferă. Iar cînd se simt umiliţi pînă la limita suportabilului, se urcă pe tancuri şi pornesc, pocăiţi, spre ţările limitrofe, uitate de Dumnezeu, de NATO şi de soartă.

Mai multe