Trei crize politice în Europa

1 martie 2007   SITUAȚIUNEA

Săptămîna trecută, în Olanda s-a instalat un nou guvern, în Italia executivul şi-a dat demisia, România avea guvern, dar toată lumea se întreba cînd cade. Trei situaţii politice din trei ţări europene. Să le luăm pe rînd. În Olanda au fost alegeri în noiembrie 2006. Conform procedurilor, regina Beatrix a numit un formateur care să purceadă la alcătuirea Guvernului: pe fostul premier Jan Peter Balkenende, liderul creştin-democraţilor, care a făcut o coaliţie de centru-stînga cu Partidul Muncii şi cu Uniunea Creştină şi s-a prezentat în faţa reginei cu noul executiv, după 91 de zile. Cineva ar putea crede că, timp de trei luni, bietul popor olandez a stat fără Guvern. Greşit. Conform reglementărilor constituţionale, după alegeri, pînă la formarea noului guvern, cel vechi îşi vede de treabă: nu poate adopta măsuri în chestiuni controversate asupra cărora partidele politice au poziţii profund diferite, în rest are drepturi depline. Altcineva ar putea crede că, timp de trei luni, cele trei partide şi-au negociat posturile în Guvern. Iarăşi greşit. Au negociat pînă în cele mai mici detalii programul de guvernare, iar de repartizarea portofoliilor s-au ocupat abia în ultimele zile. A rezultat un program strict şi concret, care poate fi rezumat pe două pagini A4, pe înţelesul tuturor. Aşa e la olandezi, oameni pragmatici, care au cultul eficienţei: formarea Guvernului durează mult, pentru că trebuie să se cadă de acord asupra a ceea ce este de făcut şi să se planifice riguros totul. În medie, pentru cele 19 guverne postbelice, perioada de "gestaţie" a fost de 81 de zile. Cea mai lungă formare de cabinet a durat 208 zile, cea mai scurtă, doar 10. În aceste perioade, oamenii îşi văd de ale lor şi nu trăiesc cu senzaţia că "n-au Guvern" sau că "e criză". A doua zi după instalarea Guvernului, începe punerea în aplicare a programului. În Italia, Guvernul condus de Romano Prodi, bazat pe o coaliţie de 10 partide, şi-a dat demisia pentru că nu a primit votul pe programul de politică externă prezentat de ministrul Massimo d’Alema. Două mici partide comuniste din coaliţie n-au fost de acord cu menţinerea trupelor italiene în Afganistan şi cu extinderea bazei militare americane de lîngă Vicenza. Conform procedurilor, preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano (pe care Constituţia îl obligă să fie super partes, şi chiar este), s-a consultat cu toate forţele politice şi l-a trimis pe Romano Prodi din nou în Parlament pentru a cere un vot de încredere. Totul a durat două zile. Prodi a declarat că partidele din coaliţie au căzut de acord asupra unui program "ferm" în 12 puncte. Probabil că Guvernul va primi votul de încredere. Dacă nu, se vor face alegeri anticipate. Aşa e la italieni, oameni nu mai puţin pragmatici, dar iuţi şi dornici să clarifice totul repede şi în formule radicale: cînd un proiect propus de un ministru nu primeşte votul Parlamentului, Guvernul trebuie să cadă. În perioada postbelică, Italia a avut peste 60 de guverne: cel mai lung a durat trei ani şi ceva, cel mai scurt - o săptămînă. Silvio Berlusconi a fost singurul premier care a rezistat o legislatură întreagă, dar "din bucăţi": şi el a avut parte de o cădere urmată de o reînvestire (cu un executiv uşor schimbat). În perioadele dintre cădere şi învestire, se vorbeşte despre "criză politică". În restul timpului, presa scrie zilnic despre "polemici dure" între putere şi opoziţie. După atîtea crize şi polemici, în popor circulă vorba că "Italia funcţionează şi fără Guvern, uneori chiar mai bine". A doua zi după instalarea Guvernului, înainte ca acesta să fi apucat să facă ceva, opoziţia începe să-i ceară demisia (şi de multe ori o obţine). În România, avem Guvern de doi ani. Premierul şi miniştrii ne spun zilnic că sînt în desfăşurare tot felul de proiecte care bifează, punct cu punct, programul de guvernare: Ministerul Sănătăţii cumpără mii de ambulanţe, Ministerul Mediului investeşte sute de milioane de dolari în ecologizare, construcţia de autostrăzi stă să explodeze (1800 de kilometri în următorii ani), pensiile se recalculează, Armata îşi cumpără avioane, securizarea frontierelor continuă cu succes, se renovează şcolile etc. S-ar părea că Guvernul funcţionează (poate nu chiar ca în Olanda, dar...). De doi ani însă, ni se vorbeşte despre alegeri anticipate. Mai nou, se propun tot felul de variante guvernamentale: fără PD, fără anumite persoane, fără UDMR, cu PSD, exclusiv liberal etc. Nu mai există majoritate în Parlament, există majorităţi: o parte a opoziţiei votează uneori cu puterea, o parte a puterii votează alteori cu opoziţia. Ministrul Justiţiei se alege cu un vot negativ în Parlament (precum ministrul de Externe în Italia); societatea civilă, Curtea Constituţională şi o parte din politicieni consideră că nu e cazul să-şi dea demisia, şeful Guvernului nici nu se solidarizează ferm cu ministrul, nici nu-l destituie: o scaldă. Preşedintele (care nu e super partes, ca Napolitano, ci e un preşedinte-jucător, şi încă unul singuratic) critică toate instituţiile statului, vorbeşte de doi ani despre anticipate şi dă telefoane la televiziuni, pentru a polemiza cu şeful Guvernului, după ce i-a cerut de mai multe ori, fără succes, să demisioneze. Opoziţia vrea să-l suspende pe preşedinte, preşedintele vrea să schimbe sistemul de vot, aşa că poporul e pîndit de două referendumuri, pentru a se pronunţa asupra acestor chestiuni. Dar premierul cere să fie amînate amîndouă pentru că avem alegeri europene. Se vorbeşte la nesfîrşit despre "criza politică", dar nimeni nu pare dornic sau capabil s-o rezolve. Aşa e la români, oameni deloc pragmatici şi puţin obişnuiţi cu procedurile democratice: toată lumea e atentă mai mult la ce se spune, decît la ce se face, şi există (încă din vremea lui Iliescu & Văcăroiu) convingerea că idealul stabilităţii politice este să ai Guvern, indiferent cum funcţionează el. După adoptarea Constituţiei postcomuniste, România a avut trei guverne care au rezistat cîte o legislatură întreagă, deşi în tot acest timp s-a vorbit enorm despre instabilitate, criză, declinul autorităţii statului. A doua zi după instalarea unui guvern, începe campania electorală.

Mai multe