Trei Crai de la Răsărit
– se dedică Majestăţii Sale Regele Mihai I –
De fiecare dată cînd se apropie Crăciunul, mi se pare că nu reflectăm destul asupra unui episod care, din punctul meu de vedere, are o aură simbolică aparte. E vorba de episodul „regilor magi“, al celor „trei Crai de la Răsărit“, pe care o stea îi conduce spre locul nașterii lui Iisus. Evident, nu e nimic nou de spus. Dar sînt de reamintit cel puțin două dimensiuni ale istorisirii din Evanghelia după Matei (2, 1-16), de o „actualitate“ care mi se pare semnificativă.
Evanghelia nu face precizări nici asupra numelui, nici asupra numărului, nici asupra țărilor de baștină ale magilor. Aflăm doar că au venit „de la Răsărit“, călăuziți de o stea, și că au adus pruncului daruri: aur, tămîie și smirnă. Tradiția vorbește însă de trei personaje, le dă numele (Melchior, Gaspar și Balthazar) și specifică apartenența fiecăruia: Melchior e al Persiei, Gaspar – al Indiei, iar Balthazar al Arabiei. În Vechiul Testament există pasaje (Psalmul 71, Isaia 60) care anunță, profetic, pelerinajul de daruri cu care Orientul va întîmpina pe Domnul…
De contemplat cu atenție este dubla „calificare“ a celor trei: sînt deopotrivă „regi“ și „magi“. Reunesc, așadar, în alcătuirea lor, regalitatea și sacerdoțiul: sînt stăpînitori de țară, de pămînt, dar și reprezentanți ai cerului. În ființa lor conviețuiesc cele două „autorități“, care, laolaltă, constituie prestigiul împărătesc: autoritatea puterii statale și autoritatea mandatului divin. Regele conduce, dar conduce ca un „trimis“. E puternic, pentru că e „împuternicit“ de sus. (Nu apăruse încă, în lumea „sublunară“, „modelul“ democratic, în care împuternicirea vine de jos, în care sacerdoțiul e marginalizat sau constrîns la colaboraționism, iar demnitatea statală e un „premiu“ electoral, e „aleasă“, dar printr-o elecțiune mundană. Puterea nu mai are nimb, iar spiritul nu mai are pondere instituțională, adică e lipsit de putere nemijlocită…)
Darurile aduse de cei trei „crai“ consolidează și ele aceeași structură simbolică. Aurul e un atribut al regalității, iar tămîia și smirna invocă oficiul liturgic: preoția. Preoția adaugă forței pămîntești și suveranității cerești actul sacrificial al slujirii. Avem de a face cu o imagine completă a puterii: ea trebuie să fie energie lumească, „inspirație“ supralumească (steaua călăuzitoare…) și capacitate de a sluji, de a orienta zestrea autorității spre binele comunitar. Să adăugăm că tămîia reflectă mireasma dulce a funcției liturgice, slujitoare, în vreme ce smirna include amarul ei: efortul, poticnirile, sacrificiul. Smirna trimite și la asocierea mîntuitoare a morții cu Învierea.
Un al doilea prilej de reflecție este ampla distribuție spațială a celor trei magi. În Iudeea, prima „înștiințare“ a Nașterii se adresează, firește, Sfintei Fecioare (Bunavestire). Dar apoi, cei înștiințați și purtați spre Betleem sînt oameni din zările largi ale lumii: India, Arabia, Persia. „Occidentul“ european (Imperiul Roman) includea, pe atunci, și Iudeea, astfel încît putem vorbi de universalitatea așteptării și împlinirii christice. Iisus a venit pentru toți, dar, oricît ar părea de ciudat, s-a „semnalat“ pe sine mai întîi în lumea răsăriteană, prin regii magi de proveniență „exotică“! Asta nu înseamnă că universalitatea christică e de tip sincretic, că ea legitimează flasc toate credințele lumii, ci doar că ea se adresează tuturor, că nu e discriminatorie, nu procedează prin excomunicare, ci prin deschidere ofertantă, prin apel generos, ca apelul pentru nunta fiului de împărat (Matei, 21, 1-10), ca invitația totalizantă la „cina cea mare“ (Luca, 14, 12-24). Sînt nuanțe și subînțelesuri care ar trebui să dea de gîndit mai ales astăzi, cînd confesiunile creștine vorbesc de ecumenism ca de o erezie, cînd dialogul interreligios e anatemizat, cînd orgoliul apartenenței la adevăr anesteziază smerenia comunicării, a iubirii de aproape, a îmbrățișării celuilalt, chiar atunci cînd e diferit. Pe de altă parte, și întîi-stătătorii Orientului, urmașii celor trei regi-magi, ar trebui să ia exemplul atenției lor anagogice. Adică al privirii orientate spre cer, spre stelele călătoare care merg încotro vrea Duhul… Orientul trebuie să se „orienteze“, dar și noi trebuie, poate, să ne (re)orientăm, fără pripa unei instalări suficiente în „Egiptul propriu“ (P. A. Scrima). Trebuie să ieșim, mereu, curajos, din gata făcutul opțiunii trufașe, pentru a regăsi viața deplină a opțiunii iubitoare. Altfel, ne vom purta – după o formidabilă vorbă a lui Emil Cioran – ca niște „nouveaux riches“ ai Absolutului, ca niște parveniți încîntați de ei înșiși, dormitînd în certitudini nedigerate și bucuroși să luăm cămara proprie drept Raiul însuși.