Trecute vieţi de domni şi de domniţe...
Cînd vechiul meu prieten Bruno Gheorghievici mi-a vorbit despre proiectul unei cărţi cu amintiri din liceu ale colegilor noştri (promoţia 1966 a Colegiului Naţional „Spiru Haret“), am găsit o mie de motive să fiu sceptic. Pe cine ar putea interesa o colecţie de amintiri al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis? Emoţia care însoţeşte o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioşie uşor pre-senilă… În fond, fiecare generaţie are capitalul ei de suveniruri tandre, pline de isprăvi juvenile, de candori, lacrimi, năzdrăvănii şi surîsuri. Au ele relevanţă pentru alţii, în afara cazurilor în care sînt povestite de mari autori sau au drept eroi figuri notorii? Şi apoi cît e de sănătoasă înclinaţia cuiva de a-şi monumentaliza propriul trecut, de a trăi retrospectiv, încremenit în imaginea copilăriei şi a tinereţii proprii? Să te bucuri periodic, la vreo agapă de gaşcă sau la vreo întrunire de familie, de memoria unor episoade „vesele şi triste“ din alte vremi e normal. Toată lumea o face. Dar să faci din această experienţă privată un „eveniment editorial“? Să consideri, prezumţios, că mapamondul abia aşteaptă să afle cum ai tras-o de păr, într-a şasea, pe Mărioara, cum ai copiat la cutare teză, cum îi porecleai pe profesori şi pe colegi şi cît erai de bun la baschet? Nu e niţel pretenţios? Nu e un fel de mică vanitate de grup?
Răsfoind textul, am început, totuşi, să văd lucrurile altfel. Dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decît noi între noi, există, cred, şi alte argumente, de natură să legitimeze această carte. Îl voi alege pe cel mai important şi mai util în lumea de azi. E vorba de galeria de profesori invocaţi de-a lungul volumului, o suită de portrete care trimite către un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan. Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcţionari şcolari, ci personalităţi profilate excepţional, naturi puternice, caractere exemplare. Sîntem ceea ce sîntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic. Nu e vorba însă numai de ei. E vorba şi de raportul dintre ei şi noi. Educaţia e tocmai acest raport: profesori marcanţi, pe de o parte, elevi absorbanţi, consimţitori, pe de alta. Profesori de care îţi aduci aminte după 45 de ani şi elevi care îşi aduc aminte de ei după 45 de ani. E un raport care valorifică o instituţie erodată: instituţia respectului. E semnificativ ce frumos vorbesc despre profesorii lor toţi cei prezenţi în această carte. Fără a cădea în idolatrie factice, fără a eluda, pudibond, anecdotica copioasă a vieţii de şcolari, ei le recunosc autoritatea şi o celebrează. Toţi ţin minte, de pildă, micile excese punitive ale învăţătorului nostru Vasile Ghineţ, dar nici unul nu pare traumatizat de ele. Dimpotrivă: toţi îl evocă afectuos, iubitor, ca pe un modelator de neînlocuit şi de neuitat. Toţi admit, mai mult sau mai puţin tacit, că o palmă a lui Ghineţ a avut efecte mai bune decît ar fi putut avea zîmbetul ipocrit al unei zîne politically correct. Nu pledez, fireşte, pentru o pedagogie „contondentă“. Cred însă că actul pedagogic trebuie judecat mai mult după roade palpabile, decît după „principii“ abstracte, de ultimă oră. Dl Ghineţ avea de oferit mult mai mult decît cîte o scatoalcă cinstită, livrată, de altfel, fără furie, ca simplă procedură terapeutică. Pedeapsa nu era decît „sarea în bucate“, condimentul care intensifică gustul. Dar bucatele erau abundente, tonice, imens nutritive.
Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui şi trăiau încă din osînza generaţiilor anterioare. Astăzi, sistemul e mai bun, dar mă tem că oamenii şi-au pierdut consistenţa, rigoarea, reperele. Sîntem sub nivelul şansei pe care o avem.
Vreau să cred că generaţiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecţie ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepţii despre şcoală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie şi aproximativ, gustul unei anumite tradiţii, pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.
(Fragment din prefaţa cărţii Amintiri din şcoală. Promoţia Spiru ’66, alcătuită de Nick Mircea Lerescu şi Mihai Vasilescu, Editura Naţional, 2011)