Treburile interne de la Bruxelles
Acum cîtva timp, la un post de televiziune, deputata PRM Daniela Buruiană se arăta îngrijorată că, din cauza comportamentului preşedintelui Băsescu, relaţiile noastre cu ţările UE au de suferit, iar imaginea României în ochii partenerilor europeni se strică iremediabil. Aşadar, reprezentanta unui partid care a produs, ani în şir, un discurs antioccidental şi a insistat atîta pe ideea că "Europa nu trebuie să ne dea lecţii" a ajuns să fie susţinătoarea bunelor noastre relaţii cu Uniunea Europeană. În schimb, purtătorul de cuvînt al PSD, dl Cristian Diaconescu, a emis de curînd o frîntură de frază pe care aş fi aşteptat-o mai degrabă din partea Partidului România Mare: şi anume că dl Franco Frattini, vicepreşedintele Comisiei Europene, "a intervenit în politica internă a României" atunci cînd a lăudat activitatea dnei Monica Macovei. Aşadar, reprezentantul unui partid care, pe vremea cînd era la guvernare, a încheiat negocierile de aderare, ceea ce a însemnat implicit cedarea unor atribute de suveranitate naţională către instituţiile europene, a ajuns să spună despre faptul - firesc - că un comisar european evaluează stadiul reformei în justiţia din România că este un "amestec în politica internă". S-ar părea că aderarea a provocat printre politicienii români mai multă confuzie decît ne imaginam, din moment ce naţionaliştii au început să fie îngrijoraţi că nu putem sta de vorbă cumsecade cu partenerii noştri europeni, iar social-democraţii s-au hotărît brusc să apere sfînta suveranitate naţională de "intervenţiile" de la Bruxelles. E limpede că ambele atitudini sînt prost plasate şi lipsite de credibilitate. Dar dacă "îngrijorarea europeană" a reprezentantei PRM este expresia modului mărunt în care acest partid s-a obişnuit să folosească orice conjunctură pentru a "lovi în duşmani", tema "amestecului în politica internă" merită o oarecare atenţie, căci cu siguranţă va mai apărea în peisajul politicii noastre. Ideea că, aderînd la UE, am cedat părţi din suveranitate o înţeleg cu adevărat doar politologii şi cîţiva politicieni (inclusiv dl Cristian Diaconescu). Altminteri, ea rămîne greu "traductibilă" pentru cetăţeanul obişnuit: nu le poţi spune oamenilor că unele decizii privind viaţa lor se vor lua în afara ţării, fără riscul de a le trezi (măcar unora) temeri, dubii, nemulţumiri. Dacă ne uităm la experienţa altor ţări europene, constatăm că de multe ori "deciziile de la Bruxelles", pe drept sau pe nedrept, nu sînt privite cu ochi buni de diverse categorii de cetăţeni: agricultorii italieni au fost nemulţumiţi de cotele de lapte stabilite de Comisia Europeană, mulţi automobilişti austrieci au considerat că introducerea taxelor de autostradă sînt o consecinţă a intrării în UE (căci atîţia ani înainte de aderare au circulat gratis) etc. Moneda unică europeană - mai ales că atinge unul dintre simbolurile cele mai vizibile ale suveranităţii - e şi acum rău văzută de o mare parte a cetăţenilor, nu numai în Germania (unde a fost de la început primită cu răceală), dar şi în Italia (unde, iniţial, a generat entuziasm în majoritatea publicului). Pe de altă parte, Comisia Europeană îşi manifestă adesea în mod ferm atribuţiile în raport cu statele membre: critică un guvern sau altul pentru întîrzieri în aplicarea normelor comunitare sau chiar aplică amenzi acelor ţări care încalcă reglementările europene. Şi Franţa, şi Italia, şi alte state din "vechea Europă" au luat astfel de amenzi. Totul se face conform unor proceduri complicate, ţările au dreptul să conteste sancţiunile, opinia publică se manifestă într-un fel sau altul, dar, pînă la urmă, lucrurile funcţionează aşa cum statele membre au acceptat prin tratatele de aderare. Or, în cazul nostru, n-a fost vorba de nici o sancţiune: comisarul Franco Frattini n-a făcut altceva decît să-şi exprime nişte opinii, şi încă într-un limbaj diplomatic bine calculat. Nu a spus "să nu cumva s-o destituiţi pe Monica Macovei", ceea ce, la rigoare, ar fi putut fi interpretat ca un act verbal menit să influenţeze o decizie de politică internă, ci l-a felicitat pe premier că a menţinut-o în funcţie, în ciuda votului negativ al Senatului: şi-a declarat, adică, acordul cu o decizie deja luată. Şi - respectînd codul diplomatic - a lăsat să se înţeleagă că nu i-ar fi plăcut o decizie de destituire a dnei Macovei. Formalităţile au fost respectate, mesajul a fost transmis. În rest, vorba lui Budai-Deleanu, "cel înţelept va înţelege". Problema este că au înţeles şi înţelepţii, şi cei mai puţin înţelepţi, dar reflexul de "a ieşi la presă" şi de a învîrti cuvintele pentru a "crea o actualitate" e prea puternic la politicienii români. Consemnez, aşadar, mai repede decît mă aşteptam (şi într-un "caz" cu totul minor), apariţia în spaţiul public a temei "Comisia Europeană se amestecă în politica noastră internă". Vom mai auzi acest refren, explicabil printr-o anume pornire către reacţii emoţionale (în loc de fapte şi argumente), prin tendinţa de a da presei ocazia să facă "ştiri din vorbe", dar şi prin obişnuinţa mass-media de a prelua orice gogomănie, doar-doar va scoate din ea un sîmbure de controversă. Peste toate acestea însă, tronează incapacitatea noastră de a asimila problemele cu adevărat importante. Am trăit ani întregi cu obsesia de a intra în UE oricum, că pe urmă "ne-om descurca noi"; am aşteptat rapoartele de ţară cu speranţa că vom căpăta o laudă în plus; am ocolit, multă vreme, orice dezbatere serioasă despre "ce ne aşteaptă în UE", fiind preocupaţi excesiv doar de data de 1 ianuarie 2007. N-am avut, prin urmare, nici timp, nici dispoziţie pentru a ne da seama că, între timp, o parte din "treburile noastre interne" s-a mutat la Bruxelles.