Tot despre abonamentul digital

23 februarie 2012   SITUAȚIUNEA

Aşa cum ne aşteptam, introducerea abonamentului digital pe dilemaveche.ro a stîrnit reacţii de tot felul. E firesc. Unele au fost încurajatoare: pe site şi pe Facebook, cîţiva cititori ne-au scris din prima zi că s-au şi abonat. Altele au fost de adio: cîţiva cititori ne-au scris, tot din prima zi, că vor înceta să ne citească pentru că nu-şi permit să plătească abonamentul. Ne pare rău şi sperăm să-i recuperăm cîndva. Adică să ajungă să-şi poată permite un abonament la o revistă.

Au existat însă şi comentarii sau ecouri care merită, cred, unele clarificări.

Unele au venit de la oameni din breaslă – jurnalişti ori experţi în mass-media – şi sînt spuse pe un ton peremptoriu: „n-o să iasă nimic din asta: o să vă pierdeţi cititorii“; sau: „şansele ca în România să reuşească aşa ceva sînt zero; eşecul este garantat“. Tot ce se poate. Cînd am decis introducerea abonamentului digital, am cîntărit argumentele pro şi contra şi am luat în calcul, evident, şi posibilitatea unui eşec. Depinde numai şi numai de cititorii noştri: dacă vor fi destui care să considere că merită să plătească pentru a citi, va fi bine. Dacă nu, nu. Dar afirmaţia că „în România nu va merge aşa ceva“ – destul de răspîndită, dar mai deloc argumentată – mi se pare doar o prelungire a „excepţionalismului negativ“ care se tot clamează de atîta timp, în diverse forme: am auzit şi citit de nenumărate ori că „România e altfel“, că „noi n-o să fim niciodată ca ei“ (adică „ei, occidentalii“), că „noi sîntem rămaşi în urmă“ ş.a.m.d. A devenit aproape un reflex plasarea într-o postură defensivă ori de cîte ori cineva încearcă ceva nou: „n-o să meargă, o să dea chix, în Românica e imposibil aşa ceva“. S-a spus asta, de douăzeci de ani încoace, despre aproape orice, începînd cu chestiunile majore: despre democraţie, capitalism, integrare europeană şi altele. Şi se spune încă (în chicotelile de plăcere ale Casandrelor de serviciu): păi ce, asta-i democraţie, ăsta-i capitalism, asta e integrare europeană? „V-am spus noi că n-o să meargă?“

Evident, bietul nostru abonament digital e o problemă măruntă faţă de asemenea schimbări importante prin care a trebuit să treacă societatea noastră. Dar, pentru unii, a condus la acelaşi tip de defetism: n-o să meargă, „sîntem în România“. Unor sceptici programaţi şi setaţi pe proclamarea permanentă a „excepţiei româneşti“ e inutil să le aduci contraargumente, să le spui că – totuşi – destule lucruri care păreau imposibile au devenit azi obişnuite în mult încercata noastră ţărişoară. Le-ai tulbura echilibrul precar al opiniilor care, pentru ei, sînt mai importante decît faptele. Şi nici nu le poţi explica în vreun fel că, deşi dorinţa lor ca România să fie mai bună e sinceră, defetismul lor e cel dintîi care întreţine mitul negativ al unei ţări blocate în propria-i imperfecţiune. În chestiunea particulară a abonamentului digital însă, nu se poate invoca „excepţia românească“: nici în alte ţări nu e încă limpede dacă „va ţine“ sau nu. Există exemple de succes, dar şi eşecuri. Specialiştii şi „mass-mediologii“ noştri au stat cu ochii mai mult pe cazurile de răsunet şi şi-au alimentat astfel scepticismul: New York Times (care a ajuns la un număr bunicel de abonaţi, dar sub aşteptări) şi Times (unde n-a prea ieşit pasienţa). Dar abonamentul digital merge onorabil sau chiar bine la reviste care n-au făcut mare caz de chestia asta, deşi îl practică de mult (precum Courrier International, Esprit sau Prospect). Nu, nu ne „comparăm cu ele“ („cum puteţi compara o foaie dîmboviţeană cu asemenea reviste?“ – întreba un cititor), ci încercăm să aplicăm modele care funcţionează la alţii. Departe de noi gîndul de a redescoperi apa caldă...

Alte comentarii – venite, de astă dată, de la cititori – ne acuză că vrem să ne îmbogăţim. Sau să îmbogăţim pe cineva: „oricum faceţi bani din publicitate la fiecare click al meu“, zice cineva; „să vă fie ruşine, cum mi-e şi mie de mine că v-am subestimat lăcomia de bani“ – zice altcineva. Aici e nevoie de o explicaţie simplă şi seacă: tocmai asta e problema, că nici un site al vreunei publicaţii nu încasează destui bani din publicitatea online (care, altminteri, mai e şi enervantă) încît să-şi poată acoperi costurile. Lăcomie?... Nu ştiu să se fi îmbogăţit cineva în lume scoţînd o revistă culturală pe Internet.
Încă un comentariu pe tema banilor: „100 de lei pe an nu e puţin, cînd mai ai de plătit o groază de taxe şi impozite. Plătesc deja abonamentul la Internet, de ce aş mai plăti încă un abonament la o revistă?“. Sinceritatea acestei întrebări merită puţină reflecţie. Nu putem găsi răspunsul corect acum şi aici, dar putem continua măcar cu alte întrebări: de ce am plăti biletul la teatru sau la muzeu, cînd oricum plătim taxe la stat pentru a susţine bugetul culturii? De ce să plătim bilet la spectacolul unui teatru privat sau la un concert de rock? N-au decît să-şi găsească sponsori! Sigur, teatrul şi concertul sînt „în lumea reală“, iar noi am introdus abonamentul digital. Oamenii s-au obişnuit cu ideea că Internetul e „un drept“ şi trebuie să fie, deci, gratuit. Într-o lume viitoare, s-ar putea. Deocamdată, pentru a exista şi mîine, n-avem alte resurse decît ceea ce vindem.

În fine, cîteva comentarii au adus vorba despre ACTA: „să-mi fie cu iertare, criptaţi tot înainte de ACTA!“; sau: „sînteţi ipocriţi, vă declaraţi împotriva ACTA, dar cereţi bani pe conţinut“. Şi aici e nevoie de o precizare simplă: ACTA nu e despre conţinut plătit sau neplătit, nu asta pretinde că reglementează. Şi nu e la mijloc nici o ipocrizie: poţi fi indignat sau îngrijorat de potenţialul de abuz pe care îl conţine ACTA şi în acelaşi timp să vinzi ceva online – flori, rechizite, electrocasnice sau texte şi opinii.

Bineînţeles, oricine are dreptul la opinie. Gestul de a introduce un abonament digital poate fi interpretat de oricine, oricum. Mă tem însă că explicaţiile prea complicate pierd din vedere lucrul esenţial: gazetele se nasc şi mor. Nimeni nu le poate garanta veşnica lor apariţie. Presa scrisă din România merge prost – din diverse motive. Dacă vrem să mai apară ziare şi reviste şi mîine (fie ele tipărite sau online), trebuie să fim dispuşi să plătim pentru ele. Altfel dispar. 

P.S.: În primul weekend de după introducerea abonamentului digital, am numărat aproape 200 de abonamente. Nu ştim dacă sînt multe sau puţine. Judecaţi dvs.

Mai multe