Top 500 şi ceva

11 august 2010   SITUAȚIUNEA

În plină vară – cînd, se spune, nimeni n-are chef şi răbdare pentru subiecte serioase – se discută, totuşi, despre universităţi. 

Societatea Academică din România a dat publicităţii „Topul Integrităţii Universităţilor“. Începută în 2007, această serie de evaluări a universităţilor publice are în vedere patru criterii: 1) transparenţă şi corectitudine administrativă; 2) corectitudine academică; 3) calitatea guvernanţei; 4) management financiar. Raportul (care poate fi citit pe site-ul SAR) înregistrează unele progrese faţă de anul trecut, dar consemnează şi problemele (cam aceleaşi): răspîndirea cronică a plagiatului (rămas adesea nesancţionat) printre profesori şi studenţi, lipsa de transparenţă în privinţa posturilor scoase la concurs, politizarea în numirea şefilor de instituţii, centralizarea deciziilor şi altele. Sînt date şi cîteva exemple de „familii universitare“ – rectori sau decani în al căror mandat au fost angajaţi la universităţi fii, fiice, gineri, nurori etc. Constat, în treacăt, că presa mainstream a preluat din acest raport doar „ideea de top“ (căci, se ştie, topurile „vînd“ bine) şi tema „familiilor universitare“, făcînd cîteva ştiri din ea, dar cu un aer senzaţional „în sine“. Şi atît. 

E adevărat, pe de altă parte, că acest raport nu este – şi nici nu şi-a propus să fie – unul despre calitatea învăţămîntului universitar, ci doar despre aspectele etice şi despre buna sa funcţionare. Acestea sînt, fără îndoială, importante într-un sistem tot mai greoi şi birocratizat, în care plagiatul „se lasă cu scandal“ doar cînd e vorba de vreun personaj politic care ţine neapărat să fie şi prof. dr. (în rest, se „acoperă“ cumva...), în care „cărţile de CV“ (adică nişte simple compilaţii şi alăturări de citate din lucrările altora) au devenit o practică largă, în care felul cum se cheltuiesc banii publici rămîne adesea total misterios ş.a.m.d. Totuşi, dacă în privinţa transparenţei, de pildă, lucrurile se pot remedia (inclusiv prin presiunea exercitată de astfel de rapoarte, care le cer rectorilor să pună pe site informaţiile de interes public), calitatea educaţiei universitare e mai greu de îmbunătăţit. Aici stăm din ce în ce mai prost, iar ameliorarea procedurilor administrative ori aplicarea principiilor bunei guvernanţe nu pot decît să ofere un punct de plecare pentru un învăţămînt superior de performanţă. Or, pe acest plan s-a pierdut mult şi se va recupera, mă tem, foarte greu sau deloc. 

Una dintre obsesiile ultimilor ani (pe care presa o relansează din cînd în cînd) este „de ce nici o universitate românească nu e în Top 500?“. Tot topurile, aşadar... Sînt mai multe pe plan mondial, dar în toate unul dintre criteriile importante (dacă nu chiar cel mai important) îl constituite cercetarea ştiinţifică şi prezenţa universitarilor în baze de date şi publicaţii internaţionale. Aici stăm în continuare prost (deşi, chiar şi raportul SAR spune că e totuşi mai binişor ca anul trecut). O foarte bună (dar nemiloasă) analiză a prezenţelor româneşti în baza de date Thomson Reuters (cunoscută pe scurt ca ISI) a realizat Liviu Ornea (profesor la Facultatea de Matematică) în Observator cultural (nr. 536, 6 august 2010). În multe domenii, contribuţia românească reprezintă sub o miime din total, altele (dreptul, sociologia, economia) sînt ca şi absente. Chiar şi un domeniu cu care ne mîndrim, precum matematica, este, în opinia lui Liviu Ornea, în declin (deşi, în comparaţie cu altele, are o prezenţă mult mai consistentă în ISI): „Fapt e că, deja în generaţia mea şi în cele alăturate, cei mai buni, inclusiv olimpicii generaţiei, au plecat pînă prin ’92-’93. Cei care am rămas sîntem, fără discuţie, liga a doua. Unii ne-am salvat, cît de cît, publicăm la un nivel decent“. Cei care s-au salvat însă au făcut-o nu graţie sistemului, ci pe cont propriu sau chiar „împotriva“ sistemului. Studenţii buni pleacă pe capete şi doctoranzii rămaşi sînt tot mai slabi. „Cu ce să-i ţii aici?“ – se întreabă retoric profesorul Liviu Ornea. 

Întrebarea poate fi extinsă şi către alte domenii. Doctoratul e în bună parte compromis. S-au dat şi se dau încă doctorate pe bandă rulantă. De la deputaţi şi înalţi funcţionari publici pînă la profesori de provincie, sînt destui care îşi dau doctoratul (mai ales în domeniile umaniste) „de-un capriţ, de-un pamplezir“ – ca să-şi îmbunătăţească imaginea despre sine sau ca să ia un spor de 15% la leafă. Tezele lor nu sînt cu adevărat lucrări de cercetare, ci un fel de „sinteze“, mai mult sau mai puţin izbutite, din ce au scris alţii. Faţă de ei, un tînăr cercetător care vrea să facă performanţă şi care ştie că la universităţile serioase din lume pentru o teză de doctorat munceşti serios (dar eşti şi luat în serios!) se simte ridicol. Şi – evident – pleacă. Fondurile pentru cercetare sînt puţine, dar problema cea mare e că ele sînt privite – de guvernanţi, de administratori, ba chiar şi de mediul de afaceri privat – mai degrabă ca o cheltuială, decît ca o investiţie. Cît despre cercetări finanţate de companii private, aşa cum se întîmplă în lumea dezvoltată, ele sînt o floare rară pe la noi: puţine universităţi au astfel de contracte (ca să nu mai vorbim că, şi dintre acestea, majoritatea sînt finanţate de multinaţionale, nu de companii româneşti). 

Aşa încît nu intrarea în vreun top internaţional ar trebui să ne preocupe. Asta se va întîmpla, probabil, şi nu peste mult timp (căci se lucrează intens la asta...): vor vui ziarele că, în sfîrşit, avem şi noi o universitate în primele 500. Dar va fi mai degrabă un „accident“: ansamblul mediului universitar românesc va continua să fie mediocru. Şi în declin.

Mai multe