Toate-s vechi şi nouă toate
Admitem cu toţii că viaţa politică are alte criterii şi altă logică decît viaţa comunitară obişnuită. Eşti, deseori, pus în situaţia să stai de vorbă şi să faci alianţe utile cu oameni şi partide de tot felul, cu care, dincolo de suprafaţa unei strategii de conjunctură, nu ai nimic în comun. Cu toate acestea, e preferabil ca raportul dintre pragmatism şi onorabilitate să se păstreze în hotare convenabile, astfel încît imaginea proprie să nu fie afectată ireversibil: se pot accepta cîteva riduri prost plasate, dar nu strîmbătura definitivă, strîmbătatea. Fiecare trebuie să decidă singur pînă la ce limită jocul dintre compromis şi desfigurare e tolerabil. O limită există totuşi. Ea se traduce în preţul pe care eşti dispus să-l plăteşti pentru a ajunge la putere. Mai devreme sau mai tîrziu, electoratul sancţionează cinismul, lipsa de scrupule, machiaverlîcul facil. De aceea, politicianul adevărat va avea întotdeauna instinctul coaliţiilor permise şi al celor excluse. Identitatea sa se va preciza şi se va menţine în conştiinţa publică prin buna funcţionare a acestui instinct. Nu ni-l putem închipui pe Mitterrand, în aparenţă om al tuturor "coabitărilor", mărşăluind alături de Le Pen. Simţul demnităţii, al anvergurii proprii, al coerenţei doctrinare, dacă nu o simplă exigenţă de gust îl vor fi împiedicat să iasă pe scenă în vecinătatea infamantă a unui demagog de extremă. Ştia că ceea ce ar fi cîştigat printr-o astfel de "licenţă" n-ar fi putut compensa pierderile. ("Afinităţi", Dilema nr. 249, 31 oct. - 6 nov. 1997) Sîntem încă în ţara în care mistica (preluată de la răsărit) a partidului care are întotdeauna dreptate, în dispreţul justiţiei şi al adevărului, continuă să aibe curs. S-ar zice că reforma ar reuşi degeaba dacă ea n-ar fi rezultatul unei echipe integral ţărăniste, pediste, liberale etc... Žn definitiv, nici nu facem reformă pentru a salva ţara, ci pentru a înscrie o pagină de aur, încă una, în istoria partidului nostru. O asemenea retorică sună, vai, foarte cunoscut. Şi sună prost, a orgoliu provincial şi iresponsabil. Partidele sînt, prin definiţie şi prin denominaţie, "părţi" ale vieţii publice, simple instrumente de acţiune. Nu scopuri în sine, nu stihii supratemporale, nu religii. Preşedintele de-acum cîţiva ani al Germaniei avea dreptate să publice o scrisoare deschisă către formaţiunile politice din ţara sa, pentru a le atrage atenţia că există riscul de a reduce politicul la un joc de partide. Partidele tind, în mod nefiresc, să devină mai autoritare decît instituţiile statului şi ale societăţii civile. E un semn de gîndire îngustă, retardatară. Gîndire de "rapidişti", de "dinamovişti", de suporteri fanatizaţi. E prea devreme să redevenim victimele unui asemenea microb... ("Orgoliul de partid", Dilema nr. 255, 12-18 dec. 1997).