Țoapa de tip nou
Nu mă pot abține. În 1993 am scris un text despre diferența dintre „mitocan” și „țoapă”. În decembrie 2014 am scris și publicat încă un text, pe care îl reiau mai jos. Tema mă obsedează, ceea ce, poate, e o mitocănie... Dar ar fi tot o mitocănie să fac abstracție an de an, zi de zi, de unele chipuri ale lumii în care trăiesc. Fiindcă nu e vorba strict de întîmplătoare „caricaturi” ambulante, ci de un peisaj din care linia unui alt orizont nu se prea lasă văzută... Scuze!
Țoapa e eternă și ubicuă. La noi, ea are însă o consistență aparte, ceva între exasperant și pitoresc, un amestec de candoare zoologică și obrăznicie veselă, de agresivitate fudulă și nesimțire colocvială. Țoapa de tip vechi nu avea încă mijloacele de care dispune țoapa de tip nou. Nu se simțea neapărat bine în localurile „fine”, nu conducea jeep-uri năpraznice, nu avea smartphone ultimul răcnet. Acum, noile țoape au intrat în expansiune. Pe stradă, la restaurant, la televiziune, ele sînt de neocolit. Ne populează viața de fiecare zi, ne invadează intimitatea, ne impun codul lor de comportament. Sîntem prizonieri. Și dacă protestăm, facem figură de boșorogi „elitiști”, incapabili să se „branșeze” la exigențele vremurilor noi.
Să ne înțelegem. „Țoapa” la care mă refer nu este o categorie socială sau simptomul unei denivelări culturale. O poți identifica în toate straturile societății, dar, mai ales, în noua nomenclatură, între proaspeții îmbogățiți, în „noua burghezie” cu venituri și cariere confortabile. Țoapa tradițională era, mai curînd, un produs al sărăciei, un epifenomen al periferiei, un efect secundar al dezordinii axiologice. Țoapa contemporană este, oricît ne-ar întrista să spunem asta, unul din rezultatele nedorite ale schimbării din decembrie 1989. Libertatea e, încă din Rai, un dar cu două tăișuri. O poți folosi greșit. La fel, democrația. Egalitarismul ofensiv pînă la necuviință, arbitrarul noilor ierarhii, suspensia regulilor, averile nemuncite, satisfacția tribală de a-ți etala bunurile, toate la un loc produc un tip uman care riscă să devină o adevărată toxină publică: te izbești de el la fiecare pas, nu-l poți reforma, nu-l poți contesta, fără să fi acuzat de aroganță, fandoseală discriminatoare, lipsă de îngăduință creștinească.
Spre deosebire de țoapa „clasică”, înclinată să se simtă bine mai degrabă în mediul ei, între cei din aceeași făină cu ea, țoapa cea nouă se simte acasă oriunde. Peste tot. Ia imediat în posesie spațiul în care se află. Dacă e la volan, își adjudecă ambianța rutieră: „se descurcă” impenitent printre fraierii care încă se conformează unei minime geometrii a traficului, parchează unde are chef (și, preponderent, unde n-are voie). Frecvent, îți taie calea vitejește cîte un „jipan”, condus în 70% din cazuri (după statistica mea aproximativă) de fete abia domesticite, care n-aveau cînd să-și fi putut finanța, prin performanță profesională, un asemenea lux și care conduc cu telefonul într-o mînă și cu rujul în cealaltă.
„Acasă” se simt țoapele de tip nou și la restaurant. Deîndată ce se așază la o masă, singuri sau cu rude și prieteni, ei îi evacuează psihologic din sală pe toți ceilalți clienți. Dacă ai ghinionul să nimerești într-un local în care „petrec” asemenea ipochimene, ești anulat. Se vorbește tare, se rîde cu sughițuri, se fac glume cu apropo, se povestesc lucruri de tot soiul, în general neapetisante… Ești condamnat la indiscreție. Afli, din sonore conversații telefonice, ce simte comeseanul pentru Maricica, ce boli are mama, ce au de făcut imediat subalternii din firmă etc. Din taclaua convorbitorilor, ajung la tine, în ample torente de decibeli, opinii politice tranșante, ipoteze despre dezastrul din Apuseni și de pe lacul Siutghiol, relatări picante despre șefi, vecini, cumnați și soacre. Oamenii se simt bine. Nu cred în chestia cu „spațiul public”. Peste tot, se poartă destins, ca la ei în bucătărie. Copiii aleargă urlînd printre mese, se cere muzica mai tare, se alunecă des spre vorba în doi peri și gluma deșucheată. De obicei, masa e dominată de o matroană volubilă, „sufletul” petrecerii, încîntată de sine, provocatoare, învestmîntată strident și trăgînd zglobiu cu ochiul spre mesele vecine, ca să-și verifice și consolideze succesul.
Mai sînt și cei care stau în mașină cu portiera deschisă și ascultă manele sfîșietoare în beneficiul întregului cartier, mai sînt și cei care strigă pe stradă ca pe tarla, mai sînt și cei (cele) care apar la cîte un post de televiziune îmbrăcați cool sau dezbrăcați și vorbesc limba română ca pe o limbă străină. Mai sînt și cîteva țațe nărăvașe care își asupresc invitații prin talk-show-uri „de atitudine”, mai sînt și unele cuconițe cu ventuze hipertrofice în loc de buze și cu o regie apocaliptică a posteriorului, mai sînt și politicieni înecați, fianciar, în propria lor osînză, dascăli cu o cultură de telenovelă, preoți adormiți într-o pietate inexpresivă, neconvingătoare și, totuși, profitabilă, ziariști care transformă informația într-un soi de bordel de vorbe ș.a.m.d.
Aș spune că acestea sînt „oule sparte” ale revoluției. Dar aș adăuga imediat că ceea ce s-a întîmplat în decembrie 1989 nu poate fi compromis (încă) de asemenea „pagube colaterale”. Cei care au murit atunci nu merită dezonoarea de a fi sărbătoriți morocănos, dar nici pe aceea de a-și vedea jertfa murdărită de discursuri pompoase, de anecdotică facilă, de festivisme ipocrite și ostentative. Trebuie să vorbim altfel despre revoluție și, de asemenea, să tăcem altfel despre ea.