Timpul nostru cel de toate zilele

24 decembrie 2013   SITUAȚIUNEA

Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică, precum credea Kant – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...

Pentru satul românesc, asemenea majorităţii societăţilor ţărăneşti, timpul – ca şi spaţiul – era calitativ şi nu aşezat ca mărgelele egale pe aţa duratei. La spaţiu îi zicea „loc“, iar acesta era bun sau rău: „Locu’ e mereu sucit; nu-i tot la un fel. E loc aici, e loc dincolo; da’ nu e tot la un fel, nu tot locu-i bun. E loc bun şi e loc rău; tot locu’ are darurile lui, ca omu’“, îi explicau nişte ţărani lui Ernest Bernea. Tot aşa şi timpul, care este un timp al faptelor omului, care trebuie împlinite toate la timpul lor, stabilit încă de la originea timpurilor: „Trecutu’ e ce-o fost, da’ tot mai e; din trecut ne vin toate: şi sămînţa de oameni, şi rînduielile. Aşa, cu trecutu’, mergem pînă la facerea lumii, că de-acolo se trag toate.“ În consecinţă, viitorul există, există cu adevărat; nu se poate fără el. Ce, sîntem astupaţi sau s-a sfîrşit lumea? Viitoru’ e daru’ nostru pînă s-o împlini legea!

Bourdieu remarca şi el aceeaşi viziune la agricultorii din Algeria şi, comparîndu-i cu oamenii moderni ai oraşelor, precum noi, propunea o generalizare: dacă economiile precapitaliste, precum Algeria, de pildă, încurajează prevederea viitorului imediat, parte a prezentului perceput nemijlocit, pentru economiile capitaliste (mai exact, societăţile moderne şi industriale), viitorul este un cîmp indefinit de posibilităţi noi, care pot fi explorate prin calcul raţional. Jucîndu-ne cu ritualurile, am putea spune că ursul nu mai renaşte la fiecare trecere între ani, ci în fiecare clipă moare un urs pentru a lăsa locul unor indefinite naşteri neaşteptate, tot atîtea oportunităţi de a ne lua şi noi viaţa de la început – dacă sîntem suficient de pricepuţi să o facem. Generalizînd, la rîndul nostru, regăsim una dintre primele diferenţe culturale pe care le-au identificat antropologii, aceea dintre societăţile orientate spre trecut şi cele orientate spre viitor.

Cum stăm noi, azi, din acest punct de vedere?

Păi, după cum era previzibil pentru una dintre cele mai longevive societăţi ţărăneşti din Europa, ne aflăm undeva pe la mijloc. Pe de o parte, visăm la viitor, sîntem nerăbdători şi ardem mereu etapele (cu riscul de a ne frige de fiecare dată); pe de altă parte, nu avem nimic mai sfînt decît tradiţiile, născute la sat, dimpreună cu eternitatea. Şi nu realizăm că e cam greu şi sătul şi cu slana-n pod. În alt registru, nu mai avem prea mare încredere în viitor, pentru că – după cum confirmă toate sondajele – nu prea mai avem încredere nici în oameni, nici în instituţii şi mizăm tot mai mult pe prudenţa lui ce-i în mînă nu-i minciună: doi din trei români ar prefera o prăjitură, dar azi, în loc de două, dar mîine. În orice caz, chiar dacă strategiile noastre nu mai sînt legate de reproducerea celor rînduite, nu ne aventurăm nici în viitor, preferînd să avem doar strategii pe termen scurt; este ceea ce ne reproşează majoritatea managerilor străini care au de-a face cu noi. Pe de altă parte însă, avem încredere în noi înşine şi în capacitatea noastră de a găsi soluţii la momentul potrivit: „Om trăi şi om vedea!“ spune, optimist, tot românul. Drept care, este şi înclinat să spună că, deşi toate merg tot mai rău în ţara asta, de la anu’, lui personal o să-i meargă ceva mai bine: toate sondajele înregistrează această discrepanţă.

Tot din obîrşiile noastre rurale ne vine şi o altă particularitate comparativă. Ştim deja de la Sorokin că timpul rural ţine de o sincronizare cu natura, în timp ce oraşul industrial se naşte dintr-o necesară sincronizare cu oamenii: activităţile comune răspîndite pe spaţii largi (aceeaşi industrie, aceeaşi administraţie, aceleaşi servicii etc.) cer acelaşi timp pentru toţi subiecţii implicaţi în aceste activităţi. Iar mondializarea cere şi o mondializare a timpului. Mai mult, economia de piaţă cere eficienţă, astfel încît timpul devine bani. Sau, în termeni mai abstracţi, indivizii maximizează satisfacţia lor generală prin alocarea optimă a unor unităţi de timp, unor unităţi de acţiune. În acest joc de piaţă cu timpul, românii sînt specialişti în piua: putem să muncim mult, dar... cu pauze.

În sfîrşit, tot din moştenirea ţărănească ne vine şi oralitatea încă dominantă: timpul românilor e plin cu vorbe. „Nu am realizat pînă acum cît de mult se vorbeşte în România!“ exclama zilele trecute o prietenă întoarsă din Canada, după o bună bucată de vreme.

Dar timpul înseamnă şi ritm. În relaţia cu munca, de pildă, Usunier şi Valette-Florence au identificat şi două atitudini psihologice esenţiale şi distincte: tenacitatea sau perseverenţa, şi nevoia de stăpînire a timpului (mastery). În primul caz, a munci bine înseamnă a munci tot timpul: este un ritm extensiv, ca să spunem aşa; în al doilea caz, există o anumită nevoie de a controla timpul printr-o planificare precisă a sa: este un ritm mai degrabă intensiv. Cum stăm noi în această privinţă? În ancheta lui Dorin Bodea, de pildă, „persistenţa în muncă“ se află pe locul 6 în topul valorilor românilor, „eficienţa“ fiind plasată însă doar pe locul 29. No comment...

Din perspectiva paradigmei economiste a alegerii raţionale, s-ar părea, deci, că nu stăm foarte bine. Dar asta ţine şi de un stil de viaţă, care se (mai) află la noi şi sub lozinca „Uşurel, că nu dau turcii!“

Aşa că, vorba românului: take your time!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată este Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.

Mai multe