Thymocraţia salvează România?...
Nu, nu căutaţi în dicţionare, nu veţi găsi termenul, l-am inventat ad-hoc. Dar, într-un fel, mă bîntuie de mult. Încă mai am în minte imaginea vie a „thymocraţiei“ de pe vremea cînd făceam teren la Rovinari, un „centru agroindustrial“ născut din fantezia voluntaristă a lui Ceauşescu, pentru a da patriei mai mult cărbune. Mai mult decît exista, de fapt... Era acolo un director al uneia dintre mine, de care toată lumea asculta. Nu a promovat niciodată, nu s-a pus niciodată problema să fie acceptat ca director general sau secretar de partid, dar cunoştea fiecare groapă a exploatărilor de suprafaţă a cărbunelui şi fiecare şurub al uriaşelor excavatoare cu rotor, care brăzdau pămîntul la Rovinari. Şi îi plăcea ce face! Toţi ştiau că, fără cunoştinţele şi entuzismul său încăpăţînat, marele combinat risca oricînd să se împotmolească, era recunoscut pentru aceasta, dar şi temut, căci risca să capete mai multă autoritate decît era partidul dispus să acorde. Nu era singurul, dar era figura charismatică a unui mic grup de profesionişti care „ungeau sistemul“ şi îi permiteau, în mod aproape miraculos, să nu se „gripeze“. Este încă, pentru mine, icoana ciudată a unei clase invizibile de „tehnocraţi“ pe care comunismul i-a creat, acceptat şi utilizat pentru a depana sistemul, chiar şi cînd acest lucru părea imposibil, şi care au făcut aceasta cu pasiunea şi mai ciudată a lucrului bine făcut.
E categoria la care mă gîndesc cînd vorbesc despre „thymocraţie“ – nu-i fie cu supărare lui Platon, pentru care thymos era acea parte a sufletului alcătuită din mîndrie, ruşine şi indignare, care „îi mîna în luptă“ pe războinicii devotaţi ai Cetăţii. Şi vorbesc acum despre thymocraţie deoarece am tot mai des un sentiment de déjà-vu, ca şi cum postcomunismul şi-ar fi schimbat părul, dar năravul ba: capitalismul nostru „original“ pare să supravieţuiască şi el într-un mod la fel de miraculos, tot datorită unei (noi) clase de „thymocraţi“ devotaţi. Sînt zile cînd mă aştept ca dimineaţa, la sculare, să găsesc pe uşa ţării un bilet cu „închis pentru renovare“ (sau pentru faliment...), cînd, după ce mă uit prea mult la televizor sau, pur şi simplu, în jurul meu, mă aştept ca dintr-o clipă în alta societatea noastră să intre în colaps, să se scufunde în haos. E pur si muove, lumea merge mai departe într-un mod miraculos! Cleptocraţia şi anomia fac ravagii în continuare, dar ceva păstrează, totuşi, linia de plutire: aceşti luptători din umbră care, din indignare şi ruşine, construiesc cu mîndrie un viitor la care nimeni nu se mai gîndeşte: thymocraţii. Sună puţin patetic, ştiu, dar şi realitatea este puţin dramatică...
În societăţile capitaliste aşezate, acest rol este atribuit clasei de mijloc. De ce nu folosesc, atunci, acest termen acreditat, în loc să mă joc cu cuvintele? Pentru că, la noi, „clasa de mijloc“ este sublimă, dar lipseşte (aproape) cu desăvîrşire. Este sublimă, pentru că dacă îi întrebi pe români, aproape trei sferturi dintre ei se plasează în această dezirabilă „clasă de mijloc“; dar cam lipseşte, dacă te uiţi la parametrii socio-economici care definesc o astfel de clasă şi vezi că ea s-a înjumătăţit, din 2008 pînă în prezent, ajungînd undeva pe la 10% sau 15% – în loc de aproximativ 60%, cît se consideră, de regulă, că ar trebui să aibă un capitalism de succes. Dacă la simpla statistică adăugăm, apoi, şi o cultură a clasei de mijloc, lucrurile stau nemăsurabil mai prost.
Aşa cum este şi cîtă este, clasa de mijloc a României poate fi considerată ca fiind, în cea mai mare măsură, produsul corporaţiilor. Medicii, care fac parte pretutindeni din clasa de mijloc, au plecat în străinătate, avocaţii sînt prea ocupaţi să cîştige procese în hăţişul legislativ, pentru a avea timp şi de o cultură a clasei de mijloc, iar profesorii mai visează încă să ajungă cu salariile la limita acceptării în această clasă. Mulţi tineri preferă, şi ei, să-şi caute succesul în altă parte decît să evite eşecul într-o societate care stagnează. Rămînem, astfel, cu corporaţiile şi alte „firme“. Doar că acestea par încremenite în proiect, speriate nu atît de criza economică în sine, cît de efectele ei sociale, care le-au luat prin surprindere, precum iarna pe români. Şi derutate de starea de spirit a populaţiei: doar săptămîna asta, reprezentanţi a două mari companii m-au întrebat, în cel mai înduioşător mod cu putinţă, ce ar trebui să facă ei ca să-i mai „înveselească“ pe români? Cu surprindere, corporaţiile încep să descopere oamenii din spatele clienţilor...
Criza a avut, astfel, şi efectul unui duş rece: după o „societate a spectacolului“ şi a consumului compulsiv, cel puţin o parte a populaţiei a început să se trezească la realitate şi să-şi calculeze mai raţional şi critic viaţa, prezentul şi viitorul. Uşor buimăcite de somnul relativului succes de pînă acum, unele corporaţii încep să se trezească şi ele şi să caute soluţii alternative şi mai creative.
Dincolo de aceste vagi tresăriri de mobilizare, cineva acolo jos continuă să ne iubească: thymocraţii. Nu au aşteptat criza şi nici domolirea ei, au visat şi au realizat (cu greu) măcar o parte din ceea ce şi-au propus. Au realizat cultură acolo unde aceasta părea să fie total abandonată, şi profit onest acolo unde acesta era rezervat oligarhilor şi cleptocraţilor. Sînt, de fapt, „nucleul dur“ al încă firavei clase de mijloc. Reuşita lor este prost văzută de populaţie (doar 10% dintre români cred că cineva a putut să facă bani în România prin muncă şi merite personale), iar „sistemul îi exclude pe cei energici şi idealişti“ – constată Oxford Analytica. Şi totuşi, au mers mai departe – iar datorită lor, nici noi nu ne scufundăm.
O poveste de România optimistă?...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.