Texte comentate

Alexis de Tocqueville: „Aristocraţia poartă în chip natural cugetul omului către contemplarea trecutului şi îl fixează în trecut. Democraţia, dimpotrivă, trezeşte în oameni o instinctivă respingere a ceea ce e vechi. În această privinţă, aristocraţia e cu mult mai favorabilă poeziei...“

Ce mai pot însemna cuvintele lui Tocqueville astăzi, cînd aristocraţia e un reziduu neconvingător, o formă de scăpătare, mai mult sau mai puţin „reamenajată“? Pură nostalgie? Neîncrederea spontană a unui nobil faţă de „noutatea“ unui „sistem“ plebeu? Sau mai curînd teama (subînţeleasă) că ceea ce poate fi socialmente şi politiceşte dezirabil nu e neapărat profitabil spiritualmente? Dacă reconsiderăm sensul originar al aristocraţiei („puterea celor mai buni“), lucrurile se mai îmblînzesc. Democraţia nu are sens, dacă exclude puterea celor mai buni. Democraţia e, dimpotrivă, şansa egală acordată celor mai buni de a avea acces la putere. Cu alte cuvinte, un stat democratic nu e acela care discreditează şi exclude elita, ci acela care garantează tuturor posibilitatea de a deveni elită, de a se alinia liber unei exigenţe elitare.

Politic vorbind, democraţia e decizia lucidă a celor mulţi de a se livra celor mai buni din comunitatea lor. Cei buni sînt buni, dacă ştiu să slujească binele celor mulţi, iar cei mulţi sînt buni, dacă ştiu să-i identifice, să-i crediteze şi să-i aleagă în funcţii de conducere pe cei mai buni dintre ei. Democraţia autentică nu înlocuieşte tirania unei minorităţi privilegiate prin ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţii“. Ea nu înlocuieşte calitatea prin număr. Democraţia autentică înlocuieşte elita arbitrară printr-o elită legitimă. Ea nu mizează atît pe „majoritate“, cît pe o preeminenţă a consensului. Înţeleg prin consens nu efectul unei numărători mecanice, al unei oarbe inventarieri de voturi, ci decizia unor conştiinţe libere de a subordona diferenţele individuale unui interes comun şi unor valori supra-individuale. Consensul implică, între altele, un demers sacrificial, întemeiat pe o formă a iubirii aproapelui. Te supui consensului pentru că acorzi mai mult respect cetăţii decît sinelui propriu, mai multă încredere spiritului comunitar („obiectiv“), decît idiosincrasiilor personale.


Se povesteşte, într-o istorie a Chinei vechi, despre un consiliu de război convocat de împărat pentru a decide dacă, într-o anumită situaţie, trebuia ales războiul, sau, mai curînd, pacea. Consiliul era alcătuit din unsprezece generali. Opt dintre ei au votat pentru război, iar trei pentru pace. După o scurtă chibzuinţă, împăratul a dat cîştig de cauză celor trei. Numărul trei – a stabilit suveranul – e un număr perfect, pe cînd opt nu. Numărul trei e compatibil cu unitatea, în vreme ce opt e difuz. Treimea poate fi „de o fiinţă“: poartă în ea prestigiul lui „unu“, e una-nimă. Opt nu e decît majoritar... Gîndită astfel, democraţia nu mai intră – ca la Tocqueville – în conflict cu aristocraţia. Şi este, în orice caz, tot atît de favorabilă poeziei ca şi ea.