Tensiuni culturale

Zilele trecute am fost rugat să prezint în fața unei audiențe selecte „tensiunile culturale“ din România actuală. Nu mă gîndisem niciodată la așa ceva. Conflicte, scandaluri, asta da, har Domnului, avem destule, dar tensiuni culturale structurale, ca să zic așa, asta e altceva. Noroc că s-a dovedit curînd că nu tocmai despre „tensiuni culturale“ era vorba, așa că am scăpat. Dar începusem deja să mă gîndesc la acest subiect și am continuat să o fac și după.

Primul lucru interesant în această privință este faptul că în România actuală par să coexiste vreo cîteva secole de tensiuni culturale europene: la querelle des Anciens et des Modernes, conservatori și moderniști, Maiorescu și Lovinescu, cultură majoră versus cultură minoră sau, mai recent, vechea schismă a creștinismului, toate acestea par să fie mize recurente ale societății noastre recente. Pe de altă parte, mizele fierbinți ale lumii contemporane încing și ele uneori spiritele, dar mai degrabă ca rivalități între susținători și opozanți decît ca teme de dezbatere culturală aprofundată. Dar se le luăm pe rînd – și în condițiile în care despre tensiunea dintre culturala instituțională și aceea alternativă am scris cu numeroase alte ocazii, așa că nu o voi mai menționa aici.

Încă de la începutul schimbării de regim din 1990, tensiunea de fond ține de însăși legitimitatea „adevăratei“ culturi și, evident, de aceea a „adevăratelor“ elite culturale. După răsturnările valorice ale comunismului, o miză esențială a jocurilor de putere ale tranziției a fost aceea a capitalului cultural: cine are dreptul legitim să rostească adevărul despre valorile și țelurile nației? În primii ani, România se împărțea, din acest punct de vedere, după cum spunea ironic-precis Steven Sampson, în bani fără cultură și cultură fără bani. A fost validată atunci o elită culturală de la care se așteptau multe, dar care nu a putut să ofere decît mult mai puțin, pierzîndu-și astfel o bună parte a capitalului simbolic inițial. Pe de altă parte, categoria bani fără cultură a încercat să-și cumpere, la propriu, capitalul cultural, care se dovedește astăzi a fi… plagiat. Ce să mai crezi, unde ne sînt adevăratele elite culturale și ce putem să mai așteptăm de la ele?

Pe acest fundal al tensiunii de legitimitate a elitelor culturale, este reiterată mai vechea dispută legată de tensiunea axiologică dintre cultura înaltă și cea populară. Pentru mulți, cultura este pur și simplu Cultura, în forma sa „înaltă“, acea cultură care înseamnă Cunoaștere și ar trebui să ofere Putere. Tot restul e divertisment. Apariția primului Barometru de consum cultural a fost, din acest punct de vedere, un scandal: în primul rînd, cultura nu se măsoară, deci barometrul este o aberație; în al doilea rînd, dacă nu este o aberație, el arată că poporul nu citește ce trebuie, deci este o catastrofă. Au trebuit să treacă mulți ani pentru ca acest instrument de cunoaștere managerială să înceapă să fie acceptat, fără a fi însă corect citit și interpretat: o formă particulară de iletrism domină încă acest domeniu. Complementar, în ultimii ani, a intrat pe scenă cultura digitală, provocînd propria sa tensiune: este aceasta cultura viitorului sau nu este, de fapt, decît o dispariție a Culturii? Recenta agitație publică legată de afirmațiile profesorului Ioan-Aurel Pop referitoare la „generația Internetului“ nu este decît o ipostază a acestei noi tensiuni. Din aceste dispute lipsește însă, de regulă, acea „neutralitate axiologică“ pe care Max Weber o cerea (poate ușor utopic) de la cunoașterea științifică. Tensiunea se naște deci între tabăra digital resistant și susținătorii digital prone, oarecum uitînd copilul în copaie: ce este și cum funcționează, de fapt, noua societate digitală în care trăim deja?

Această tensiune axiologică reia, fără a se confunda însă cu ea, o veche tensiune istorică, opunînd „conservatorii“, critici metafizici ai Modernității în înseși principiile ei, și „moderniștii“, lovinescieni în spirit și simțiri sau doar apărători ai beneficiilor modernizării. Mai departe, această polarizare poate lua expresii politice (sau poate fi instrumentată ca atare), devenind o retorică a tensiunii politice, care opune tot mai mult pro-europeni și naționaliști. La nivelul cel mai de jos, o regăsim în avîntul produselor „autentic românești“, binevenite, dar uneori prea ca la țară. La nivelul de sus al spiritualului, o regăsim în lupta care a devenit explicită dintre ortodoxismul românesc „autentic“ și ecumenismul cosmopolit, care riscă să ne altereze ființa națională.

Domeniul învățămîntului este spațiul unei tensiuni educaționale ce depășește cu mult indefinitele reforme ale sistemului românesc de învățămînt. Lupta de fond este, de fapt, între cei care se uită la performanțele trecute și doresc renașterea „adevăratului“ învățămînt, clasic și precomunist, și cei care visează la reforme pentru viitor, privind însă, de regulă, la modele occidentale deja depășite în Occident. Ambele orientări sînt, de fapt, la fel de anacronice. Poate că miza reală este în altă parte, și anume în imaginarea unui sistem care să treacă de la valorile cunoașterii (trecute și prezente) la cele ale creativității (deschise spre viitor). Ne place sau nu, de-a lungul vieții, cu toții va trebui să ne schimbăm, tot mai des și mai profund, cunoștințele inițiale, devenite vetuste.

În sfîrșit, există o tensiune creativă deja răspîndită în țările foarte dezvoltate și care a început să se contureze de cîțiva ani și la noi, fără ca lumea să pară a o lua în seamă: cultura hipster. Esențial aici este faptul că „hipsterii“, membri integrali ai culturii TNC (transnational corporation), adică ai unei lumi capitaliste de piață devenită planetară, sînt, în același timp, copiii teribili ai acestei lumi, pe care o transformă neîncetat, din interiorul lumii capitaliste și cu mijloacele acesteia, devenind principalii trendsetter-i ai pieței. Este deci un fel de tensiune internă, de genul a fi sau a nu fi hipster. Pentru noi, aceștia nu sînt însă decît copii răsfățați, care se joacă de-a vulgul și se amestecă, din plictiseală, cu „cultura populară“ sau fac cîte un downshifting. Poate fi și asta, dar este mult mai mult decît atît!… Ca și în cazul culturii digitale, ne grăbim să judecăm și să emitem judecăți de valoare din convingerea noastră, nu dintr-o cunoaștere a lor.

Spre surprinderea mea, ceea ce la început nu a fost decît un joc intelectual m-a făcut ulterior să cad pe gînduri. Se pare că mai toate tensiunile noastre culturale – adică acel creuzet din care se pot naște marile idei ale viitorului – nu sînt decît „încremeniri în proiect“, bîntuite de armate inamice de fantome ale trecutului. Mai blînd spus, marea majoritate a lor sînt pur și simplu anacronice. Forward to the past?…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.