Taxi versus Catedrală. Un post-scriptum

20 aprilie 2016   SITUAȚIUNEA

Am „postat“ și eu (ceea ce mi se în­tîmplă extrem de rar), zilele tre­cute, un text pe ­Contributors.ro despre recentul „scandal“ provocat de cîntecul trupei Taxi. Am făcut-o pentru că, recunosc, mi-a trezit premoniții sumbre. Nu „scandalul“ în sine (era previzibil!), ci recurența și recrudescența acestui tip de polarizare-socială-din-orice, de la polarizările politice la cele legate de cîinii fără stăpîn – după cum amintea un excelent comentariu. Am caracterizat această stare de spirit, pe scurt, prin „intoleranță“. Aș fi putut să vorbesc, mai înverșunat, despre agresivitate sau ură, sau, mai blînd, despre nerăbdare endemică de a-l asculta pe celălalt. Unii au înțeles că, pentru mine, intoleranța este doar a unora – și m-au acuzat de părtinire. Nu, cînd este vorba despre o întreagă societate care devine intolerantă, această intoleranță este, prin definiție, mutuală, reciprocă: cele două tabere care se configurează în jurul oricărui subiect sînt egale în intoleranță sau agresivitate, în ură sau în lipsa de răbdare în a asculta partea cealaltă – alegeți dumneavoastră formularea care vă place mai mult. Pe scurt, avansam ideea că, de fapt, este vorba despre o stare socială conflictuală, care precedă și depășește actualul „scandal“. Și care, într-un fel, are nevoie de „scandal“, singura formă de defulare la care mai știe să recurgă. În aceste condiții, libertatea de expresie este măsurată prin libertatea contestării și transformată, uneori, în delict de opinie sau, alteori, în justițiară bună vestire: ești dușmanul poporului sau salvatorul ei, tertium non datur. Toate subiectele, toate discursurile, toate opiniile devin astfel a priori politice: poți să vorbești despre Soare și Lună, vei fi citit ca politruc al Lunii sau al Soarelui – mai spuneam eu în textul cu pricina.

În afara politicii politicienilor, cel mai politizat subiect a început să devină însă religia. Nu (atît) din motive religioase, cît (mai ales) din motive sociale și, în ultimă instanță, identitare: într-o societate cu cele mai înalte cote de neîncredere, de nemulțumire și de frică de viitor, în care milioane de familii nu mai știu dacă sînt acasă aici sau acolo, ajungînd să se întrebe tot mai mult cine sînt și încotro se îndreaptă, nevoia de repere stabile este acută și endemică. Iar credința și familia au fost și rămîn astfel de repere. Religia se vede astfel supraînvestită cu rolul de miracol, de panaceu al fricilor sociale, mult dincolo de menirea sa tradițională.

În cazul României, toată această polarizare socială devine paradoxală, ­căci se desfășoară practic integral între credincioși: cu 96% din populație care și-a declarat credința în Dumnezeu la ultimul recensămînt, sîntem cea mai religioasă societate din Europa și printre primele zece din lume. Cum este posibil atunci ca această masă de co-religionari să se polarizeze religios în jurul oricărei probleme care, de multe ori, nici nu ține de subiecte religioase?

Am citit, de mult, o carte de istorie a creștinismului european, centrată pe perioada cruciadelor și a războaielor religioase. M-a impresionat atunci o formulare, pe care o țin minte pînă în ziua de astăzi: Desigur că sîntem cu toții creștini, dar important este împotriva cui sîntem creștini. Tradusă și adusă la zi, această întrebare ar suna, în cazul nostru, astfel: desigur că sîntem cu toții ortodocși, dar împotriva cui sîntem noi ortodocși? Iar răspunsul ar fi unul derutant: dat fiind că evrei nu prea mai sînt, iar „sirienii“ n-au prea venit, sîntem creștini… împotriva noastră. Desigur, au rămas ateii, dar sînt cam puțini: 0,2% la ultimul recensămînt. Mai sînt apoi „seculariștii“, care sînt trecuți însă tot la atei (pentru majoritatea românilor, laic și ateu încă mai înseamnă același lucru), deși aceștia, de regulă, au o problemă doar cu despărțirea Bisericii de stat. În sfîrșit, mai există o categorie, mult mai largă, care cataloghează masele de credincioși drept „pupători de moaște“, dar o fac, de regulă, tot pentru a se distinge pe ei, „adevărații credincioși“, de aceste „babe habotnice“ care au stricat dreapta credință. Răspunsul la întrebarea de mai sus ar putea fi reformulat astfel: sîntem ortodocși împotriva falșilor ortodocși – și deci împotriva falșilor români. Infernul este Celălalt – spunea Sartre. În cazul nostru, s-ar zice că infernul sîntem noi înșine…

Cine face această departajare intransigentă are și puterea. Și cu cît departajarea este mai intolerantă cu „falșii români“, cu atît mai mare este și capitalul electoral al unei astfel de puteri. Tolerată politic, intoleranța religioasă poate deveni astfel, în timp, o armă electorală de temut. Îmi este frică de această fantomă a intoleranței – recunoșteam eu în încheierea articolului cu pricina.

Și iată că nu au trecut decît cîteva zile și această „fantomă“ a căpătat un nume: Marian Munteanu. Nu pentru că acesta ar însemna vreun pericol în sine, ci pentru că este un simptom al unor alegeri politice și societale difuze, care pot schimba însă în profunzime scena politică a țării. „Marian Munteanu este un candidat de carton la Primăria Capitalei“ – comenta Gabriel Bejan. „Prin aruncarea acestuia în cursă, liberalii vor să piardă alegerile din București cu daune minime de imagine, dar vor să cîștige, pe termen lung, un electorat despre care ei cred că este semnificativ.“ Iar Ioan Stanomir punea, sec, diagnosticul: „etnocrația ca proiect politic“. Un proiect politic girat de cele două (foste) mari partide istorice din România: liberalii (în mod explicit) și țărăniștii (în mod implicit). Un proiect girat așadar istoric…

Mi se va spune – și mi s-a spus – că așa ceva se întîmplă și în alte țări, „mai civilizate“. Așa este, dar tocmai acest lucru este și mai de temut, căci posibilul nostru derapaj „etnocratic“ nu mai poate beneficia astfel de nici un cadru de control.

Mă întorc așadar la teza articolului din Contributors: în primul rând, nu despre un fenomen religios este vorba în tot acest „scandal“ public Taxi versus Catedrală. Și nici măcar BOR (care și-a schimbat înțelept strategia de comunicare) și cu atît mai puțin trupa Taxi nu sînt actorii principali. Atunci, dacă nu despre religie e vorba, despre ce? Despre politică! Și despre o strategie veche de cînd lumea: Divide et impera… Tot ce pot să sper este faptul că, jucînd atît de prost această carte, PNL-ul s-ar putea să fi discreditat, pentru o vreme măcar, proiectul politic al etnocrației și să fi trezit vigilența critică a măcar unei părți dintre români. Vorba aceea: așa să ne ajute Dumnezeu!…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.

Mai multe