Taxa de protecţie

„Premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a plătit Mafiei aproximativ 340.000 de euro anual, taxă de protecţie“ – dezvăluie presa italiană. „Primarii din statul mexican Michoacán au recunoscut că plătesc taxă de protecţie cartelurilor de droguri, pentru a nu fi ucişi“ – mai aflăm din presă. „Primarul din comuna călărăşeană Gălbinaşi a fost ameninţat cu pistolul la tîmplă. Atacatorii au intrat cu forţa în primărie şi i-au cerut să le plătească taxă de protecţie“ – anunţă şi presa românească. Şi pentru că românul e „altfel“, mai aflăm şi că „un bărbat din localitatea Conţeşti a ajuns la spital cu răni la picioare şi mîini după ce a fost atacat de patru consăteni, care i-au cerut taxa de protecţie“. Ei, asta chiar e altfel!...

La Napoli am presimţit ceva din ordinea feudală a acestei „taxe de protecţie“, dincolo de ceea ce ştiam din cărţi. Chiar funcţionează. E dură, dar clară. Nu statul – care e o invenţie recentă, deci doar un ţînc cu pretenţii – este cel care face legea, ci Cammora, o structură de putere de tip „feudal“ (accent pe ghilimele), care (re)produce un tip la fel de „feudal“ de ordine ierarhică – altminteri funcţională, în felul ei. Majoritatea intră în joc. Nu intri, ţi-am luat gîtul; simplu şi curat.

Aceste relaţii de tip „mafiot“ s-au mai păcătoşit în ultima vreme – deh, nici tradiţiile nu mai sînt ce au fost. Ele vin, însă, dintr-un trecut cu rînduiala lui şi un anumit gen de onoare şi respectabilitate. Astfel, iniţiativa de a face un soi de asociaţii de cultivatori pe pămînturile confiscate de la Mafie a mers şi nu a mers. Iniţiativă nobilă şi lucrativă, ce-i drept, dar unii localnici aveau relaţii bune de vecinătate cu deposedaţii Mafiei, aşa că nu prea le-a venit să intre pe pămînturile lor legal confiscate...

În ultimele decenii au apărut, însă, tot felul de imitatori, de parveniţi, de Dinu Păturică puşi pe căpătuială rapidă. Ce au consfinţit „feudalii“ în cîteva secole, prăpădiţii ăştia vor să obţină în cîteva luni. Şi strică regula jocului: întîi îţi dau la cap şi doar după aceea te întreabă dacă te doare. Asta e mafie de mitocani! „Interlopii fac legea în Bărbuleşti. Unii localnici au dat sute de milioane taxă de protecţie“ – ne anunţă un ziar. „Trei dintre cei şase membri ai clanului Ghenosu au fost prinşi în flagrant, în timp ce primeau taxă de protecţie. Ceilalţi trei supravegheau operaţiunile de la distanţă“ – adaugă un altul. „Ţigăneală“ curată! Iar multe filme de Hollywood sînt un fel de manuale de „învăţaţi taxa de protecţie fără profesor“. Asta nu e cinstit!

Dacă privim, însă, mai cu îngăduinţă şi fără prejudecăţi birocratice instituţia „taxei de protecţie“, constatăm că aceasta este mult mai răspîndită şi mai veche, chiar dacă sub forme dintre cele mai diverse. Şi încă nu a dispărut.

A fost, astfel, o vreme cînd se chema tribut. Duceai cele cuvenite la Înalta Poartă şi turcu’ te lăsa în pace. Ba îţi mai făcea şi un Milet, să nu te simţi persecutat. Cîteodată, se obrăznicea însă şi mărea taxa de protecţie. Aşa au apărut „războaiele de independenţă“. Dacă erau cîştigate, turcu’ revenea la bunele maniere şi reducea tributul; dacă nu, nu. Mi se pare cinstit...

Ţăranul avea şi el o taxă de protecţie similară faţă de boierul său, feudal de rit oriental de felul său. Plătea dările, avea pămînt, ba chiar şi ceva sprijin şi, la o adică, protecţie; nu plătea, vai de mama lui! Se obrăznicea şi boierul uneori, mai ales marii latifundiari de după Pacea de la Adrianopol, şi atunci mai făceau (rar) şi ţăranii războaiele lor de independenţă. Aşa a apărut, în 1907, ultima mare revoltă ţărănească din Europa.

Şi a venit, apoi, comunismul. Am plătit cu pămîntul, cu casa, uneori şi cu capul, apoi cu munci patriotice şi burţi goale, dar ăştia nu se mulţumeau cu taxa de protecţie, voiau şi să ne educe. Nişte parveniţi şi ei, dar parveniţi cu principii – ceea ce este cel mai periculos. Oamenii au devenit, în consecinţă, mai individualişti, fiecare cu taxa lui de protecţie. Şi aşa a fost inventat cartuşul de Kent. Preventiv, că nu se ştie niciodată. Şi mesele, mesele strămoşeşti – transformate în mese tovărăşeşti, la care deveneai prieten de pahar cu cine trebuie. Şi prieteniile astea durau, durau...

A căzut şi comunismul, şi s-a înălţat capitalismul de cumetrie – cum bine zice tovarăşul Iliescu. Taxa de protecţie a devenit mai ecumenică: îmi dai un drum de asfaltat, îţi dau o sală de sport de construit şi nu te întreb nici cum te cheamă, nici ce culoare politică ai. Nu-mi dai, legea s-ar putea să se termine pînă ajunge la tine. Mai apropiat de spiritul profund al taxei de protecţie şi mai la nivelul nostru de oameni de rînd, mai dăm o meditaţie, un examen, un doctorat (honni soit qui mal y pense!), un post pentru o soacră sau o amantă sau măcar un cadou de fiecare dată cînd ne întoarcem din vreo călătorie şi primim protecţia stăpînilor ştampilei, care citesc legea şi care, special pentru noi, că am fost oameni culanţi, o citesc aşa cum e scrisă – sau nu, după caz.

Europa puritană se încăpăţînează să considere toate astea corupţie. Noi le zicem mici atenţii. Cei mai culţi şi mai bine plasaţi le zic lobby. Ştim noi ce ştim, că doar avem taxa de protecţie în sînge. Pînă la urmă, au înţeles ceva şi anglo-saxonii şi, pragmatic, au inventat sintagma potrivită: oiling the system. Căci, într-adevăr, cam despre asta e vorba: să faci un sistem cu nărăviri feudale să funcţioneze, să-l „ungi“ ca să nu se „gripeze“. Şi el funcţionează, după cum bine se vede.

Ce mă enervează, deci, nu este atît arta peşcheşului, ci variantele ei mitocăneşti, de ţoape parvenite, care nu ştiu nici măcar să pretindă taxa de protecţie în mod civilizat: n-au stil, dom’le, n-au stil...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.