Tăria pierdută a opiniunilor noastre

18 august 2010   SITUAȚIUNEA

Acum cîtva timp, un coleg mai tînăr – şi foarte bine şcolit, inclusiv prin ilustre străinătăţi – căruia îi reproşasem că foloseşte termenul englezesc debate în locul românescului dezbatere mi-a răspuns că nu o face din snobism sau din rutina anglofonă pe care o are (deja?) mai toată generaţia sa, ci pentru a desemna mai precis la ce se referă. Adică la un schimb de opinii argumentate. Termenul românesc – spunea – i se pare compromis prin uz şi abuz: e destul să dăm drumul la televizor şi să vedem ce ni se livrează sub denumirea de „dezbateri“. Absolventul de Litere din mine nu s-a putut abţine să nu-i tragă colegului un „perdaf“ filologic (adică o scurtă lecţie despre „barbarisme“). Dar, în esenţă, are dreptate. 

Imediat după 1990, nevorbiţi cum eram după atîtea decenii de comunism, am început să ne descărcăm iureşul de opinii în public. Unii mai bine, alţii mai rău. Dacă citiţi acum, de pildă, ziarele din perioada Pieţei Universităţii (aprilie-iunie 1990), veţi găsi acolo o desfăşurare de articole de opinie, înfierări reciproce, partizanate, un cumplit verbiaj – dar vă va fi foarte greu să reconstituiţi faptele. Nimeni nu-şi bătea capul să povestească, sec, ce s-a întîmplat, toată lumea trecea la dat cu părerea (iar părerile erau deja formate dinainte, în funcţie de orientarea ziarului şi/sau a jurnalistului: Adevărul şi Azi susţineau pe faţă puterea, România liberă susţinea opoziţia). „Stilul“ acesta a durat ani întregi şi publicul îl lua ca pe un dat: pe atunci era important şi semnificativ „cu cine ţii“, dacă eşti „cu puterea neocomunistă“ sau cu „opoziţia democratică“. În zadar jurnaliştii străini care mai veneau pe aici să-i înveţe pe ai noştri tainele presei libere spuneau că separarea informaţiilor de opinii face parte din abecedarul jurnalistic. Ai noştri îşi vedeau de treabă, iar publicul nici nu voia altceva: atitudinea era importantă. Spaţiul nostru public a debutat sub semnul acestei vociferări generalizate, în care fiecare avea „tăria opiniunilor sale“ – pe care de cele mai multe ori le primise de-a gata. Să-ţi asculţi adversarul şi să găseşti contraargumente la ideile/opiniile sale părea o naivitate, o pierdere de timp sau – pentru cei mai radicali – o laşitate: adică ţara a intrat pe mîna neocomuniştilor şi dumneata îţi pierzi vremea cu fineţuri argumentative? (Sau invers: trădătorii de ţărănişti vor să dea ţara pe mîna moşierilor şi a străinilor şi dumneata vrei să le dăm contraargumente ideologice?) 

Părea că lucrurile s-au schimbat. Alternanţa democratică la putere, dobîndirea unei anume experienţe în viaţa parlamentară, profesionalizarea şi diversificarea presei, demontarea scenariilor aberante cu parfum securistic de atunci (de genul „vînzării ţării“ către moşieri ş.cl.) au schimbat, în timp, atmosfera. Păream că am învăţat un pic să dezbatem cu adevărat un subiect şi să ne comportăm raţional. De la o vreme însă am senzaţia că atmosfera s-a otrăvit din nou, iremediabil. Iar una dintre cauze este degradarea ideii de dezbatere. Televiziunile de ştiri, devenite de fapt „televiziuni de opinii“, ne propun lungi ore de talk-show, chipurile, politic, în care subiectele de „dezbatere“ sînt: beţişoarele de vată (pentru uz uman şi pentru uz prezidenţial), huiduirea lui Traian Băsescu, o glumiţă proastă a preşedintelui (care, ce-i drept, e un izvor nesecat de aşa ceva, deci oferă materie suficientă pentru grilele TV), o gafă a premierului, o miştocăreală a ministrului Berceanu, un ridicat din umeri al ministrului Blaga, o plimbare cu bicicleta (sau pe cal alb) a doamnei Udrea şi altele asemenea. Cam aceiaşi politicieni sînt chemaţi să „dezbată“, iar cei mai mulţi dintre ei vin – ca la începuturile anilor ’90 – cu ideile primite de-a gata. „Argumentaţia“ e cîrpită din cîteva clişee şi două-trei răsteli, iar miza nu e vreo idee politică, vreun fapt, vreo realizare, ci imaginea proprie şi a partidului. (Căci, între timp, milioanele de euro cheltuite în campaniile electorale pe consultanţi şi cîte-o lecţie scurtă luată din mers le-au dat politicienilor români maladia cronică a preocupării pentru imagine.) Televiziunile trag de ei cît pot, căci producătorii sînt încredinţaţi că „asta vrea publicul“ – adică afumătură verbală fără conţinut – şi apoi, uitîndu-se pe cifrele de audienţă mai abitir decît în Biblie, se mîndresc că au depăşit concurenţa cu vreo mie de telespectatori. Din cînd în cînd, cîte-un editorialist care şi-a păstrat capul pe umeri sau cîte-un om inteligent şi bine intenţionat lansează un strigăt sincer: de ce nu avem dezbateri consistente despre adevăratele probleme ale societăţii? Unde ne sînt intelectualii? Unde ne sînt adevăraţii lideri de opinie? 

Sînt pe-aici, printre noi. Dar scena e ocupată de opinionişti ieftini, iar agenda televiziunilor – care dau tonul – e precară de-a binelea: primele zece puncte se învîrt în jurul obsedantei preocupări „ce a mai spus Băsescu“. Altceva?

Mai multe