„Ţara toată e un şantier“...
Cei din generaţia mea îşi amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucţie care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“. Formula are, totuşi, unele dezavantaje. Ea sugerează o neaşezare perpetuă, devenită mod de viaţă. Nu se poate trăi normal printre gropi, buldozere, macarale şi dărîmături. În realitate, „şantierul“ s-a dovedit, curînd, nu doar unul a construcţiei, ci, mai ales, unul al demolărilor. În plus, obsesia construcţiei exterioare nu mai lăsa loc pentru răgazurile, esenţiale, ale interiorităţii. „Omul nou“, care trebuia „construit“ pe dinăuntru, era o schemă festivă, o metaforă demagogică, o fantasmă. (Deşi mi se întîmplă, uneori, să-l văd prinzînd corp abia acum, ca un soi de homunculus, ca un un reziduu avortat al vechilor „imperative“.)
Retorica „şantierului“ nu mai are, însă, nici măcar „impactul“ de altădată. Şantierul înseamnă azi mai curînd un „proiect“ îngheţat, o sumă de acareturi abandonate, eternizare a unui început care nu e gîndit să ducă spre final. Exemplu caracteristic: autostrăzile. Iar mai aproape de noi: Bucureştiul. Pe oriunde umbli dai de găuri, porţiuni de trotuar sau de carosabil înconjurate de benzi şi panouri de protecţie, asfalt căsăpit, reasfaltări amînate sau aproximative, străzi blocate şi o sporadică gălăgie de echipă, asta cînd există, prin preajmă, o echipă cît de cît activă. Fiindcă, în general, „şantierele“ sînt pustii sau capătă viaţă, brusc, noaptea sau în week-end.
M-am interesat. Am aflat, încă o dată, în ce mod instituţiile şi serviciile noastre sînt – vorba generalului Berthelot după o inspecţie a armatei române în preajma Primului Război Mondial – „în chip admirabil dezorganizate“. Dacă trebuie reparată, undeva, o conductă, operaţiunea nu e preluată de o firmă specializată, ci de trei. Una vine să spargă asfaltul şi să sape pînă dă de ţevăria defectă. Apoi pleacă şi lasă la faţa locului o mînă de „experţi“ instalatori, pregătiţi să intervină profesionist. Cînd îşi termină treaba, pleacă şi ei, urmînd să-şi facă apariţia o a treia echipă, cea programată să astupe groapa şi să reasfalteze. Nu se ştie exact nici cînd vin primii, nici cînd (sau dacă) vin ultimii, aşa că durata „procesului“ e imprevizibilă. O nesimţitoare lipsă de coordonare parazitează oraşul: trecătorii şi şoferii devin isterici, atelierele auto prosperă, fericite să repare pagubele unui carosabil plin de zgîlţîitoare surprize. Capitala e un şantier! Un şantier arbitrar, cu rezultate care creează, de îndată, necesitatea (şi, eventual, perspectiva) şantierului următor. Şi încă ceva: dacă ai ghinionul să fii vecin cu amplasamentul unei asemenea „instalaţii“, vei avea ocazia să vezi (şi, mai ales, să auzi) ce personaj „neconvenţional“ e lucrătorul român. Fie că e zi sau noapte, fie că e în timpul săptămînii sau sîmbătă, omul nostru, împreună cu „colegii“ săi, e un redutabil dispozitiv sonor: se simte singur pe o tarla din frumoasele meleaguri ale ţinutului său natal. Strigă, înjură, rîde în hohote, „organizează“ echipa cu toţi decibelii de care e capabil. „Cîmpul muncii“ e propria lui ogradă, „spaţiul mioritic“ al bojocilor lui viguroşi. Pe scurt, avem de-a face cu un „arghezian“, practicant fălos al unor răstite „îndemnuri pentru vite“. Şantierul lasă în urmă un „produs“ semifinit, o „depanare“ extrem de precară a spaţiului public, dar un „ecou“ vocal abundent, dovadă inconturnabilă a virilităţii noastre milenare.
Am văzut şi în Occident şantiere stradale care, uneori, încurcă circulaţia, care durează neaşteptat de mult şi care par să se multiplice de la o zi la alta. Importante sînt însă deosebirile: localnicii sînt anunţaţi cînd încep şi cînd se termină lucrările, operaţiunea se desfăşoară în linişte şi constant (adică fără întreruperi incontrolabile), iar, la sfîrşit, reparaţia e garantat temeinică şi terenul rămîne curat, fără fuşereală, fără „cicatrici“ de nevindecat.
Las la o parte, deocamdată, alte aspecte ale neastîmpărului „constructiv“ din capitala noastră: explozia de cazemate cu pereţi de sticlă, abandonarea unor rare bijuterii arhitecturale ale Bucureştiului vechi, de dragul unor „noutăţi“ standardizate, iniţierea unor „complexe“-mamut, care aglomerează, urîţesc, periclitează peisajul urban. (Văd, de pildă, pe strada Paris, lîngă Guvern (!), un început de construcţie care va sacrifica omogenitatea, deja fisurată, a Pieţei Victoriei şi care nu respectă salubritatea şi securitatea clădirilor învecinate. Nu există responsabili, nu există control urbanistic şi ingineresc, există numai victime…). Unde-s primăriile, unde Comisia Patrimoniului, unde spiritul civic? „Politica mare“ e în altă parte! Iar ziarele n-au timp de mărunţişuri, mai ales cînd au de semnalat ştiri colosale: a murit căţelul Danielei Györfi şi – ah! – Ana Maria Prodan a renunţat la silicoane…