Ţara lui Caion

Nu-mi dau seama dacă publicul românesc de azi mai ştie ceva despre Caion, alias Const. Al. Ionescu, cel care l-a acuzat pe I.L. Caragiale de plagiat. Dar şi cei care ştiu ceva, ştiu, de fapt, un singur lucru: e insul care a rămas în istoria literaturii autohtone pentru o mîrlănie. Pînă mai ieri, nici de Ion Spânu sau de Constantin Barbu nu cred să fi auzit prea multă lume. De curînd, ei au dat lovitura: l-au acuzat pe Gabriel Liiceanu de plagiat. Pot aţipi liniştiţi în micul lor neant, devenit, peste noapte, un vid sonor. Caion a făcut pui. România nu reuşeşte să scape de spectrul lui firav, dar tenace. Nulitatea iniţiază cruciade: ample legiuni de acrituri sterile pîndesc, la colţuri, momentul unei salvatoare ieşiri la rampă. Conflict de idei? Idiosincrasia reciprocă dintre personalităţi de acelaşi calibru? Nu. Mici coterii, mărunte jocuri de culise, hărţuieli şmechere, în marginea unor interese de gaşcă. Bieţii Spânu şi Barbu nici nu ştiu ce joc joacă: au fost ispitiţi cu o fărîmă de notorietate pentru a sluji un şiş de duzină. Smulşi pe nepusă masă din Craiova natală, s-au trezit într-o speluncă neaerisită, a cărei regulă e obscenitatea. Pioni de provincie ai unui scenariu de mahala metropolitană. De ce a devenit Liiceanu, de-abia acum, un personaj odios? De ce ne trebuie, brusc, "licheaua" Liiceanu, plagiatorul, omul "abaterilor" de la moralitate? De dragul lui Heidegger? De dragul dreptăţii? Nici vorbă. Liiceanu trebuie pur şi simplu amendat (dar ce zic "amendat"? Distrus!) pentru că a semnat, împreună cu alţi patruzeci şi nouă de intelectuali, un apel neconvenabil. Apelul are un aer probăsescian, deci Liiceanu trebuie lichidat. Unde? În ziarul Ziua, al unui soldat din tabăra opusă, prieten cu alţi prieteni, mai mult sau mai puţin protăricenieni. Liiceanu nu e cu noi? Mişcă în front? Ia să-l încondeiem niţeluş pe onorabilul! Să-i dăm cu un pic de chinoroz pe riduri. Să-i administrăm, care va să zică, o lecţie! Ia să vedem ce-avem prin sertare! Un interviu cu Cristian Bădiliţă de-acum şase luni? Bun! Devine actual. O colecţie de insanităţi craiovene, semnate de veleitari sumbri? Excelent! Ceva-ceva tot o să rămînă din toată bălăcăreala asta! Sîntem în ţara lui Caion. Ţara lui Caion e ţara imposturii ofensive. Ţară de malversaţiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagră, neagra e albă. Oricine poate spune orice despre oricine, aşa încît lucrurile să se aşeze, cît mai des, cu susul în jos. Neştiutorii iau răsturnările de bune, iar ştiutorii, oricum minoritari, nu reuşesc să facă faţă injuriei şi calomniei: n-au glas, n-au tupeu, n-au "tehnică". Scenariul public e conceput în aşa fel încît să-ţi piară cheful să mai faci ceva, să te mai străduieşti, să construieşti cît de cît. Ţara lui Caion face totul pentru a inhiba orice elan, în afara descurcărelii lucrative. Orice ispravă sfîrşeşte prin a fi materie de deriziune pentru neisprăviţi. Ţara lui Caion, deşi greu sistematizabilă, e mereu previzibilă. E o ţară în care pramatiile trec drept "oameni bine", iar oamenii cumsecade - drept proşti. Situaţiunea pare limpede: "răii" României de azi, ghinionul ei, neghina pernicioasă sînt: intelectualii, foştii disidenţi, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică din România, tipii cu faţă europeană şi papion, iar dacă e să dăm nume, Liiceanu (o lichea), Patapievici (fiu de finanţist prosovietic), Pleşu (securist, fesenist, mituit gras de nemţi cînd era la Externe), şi alţii, care mai de care mai vînduţi lui Soros, Comintern-ului, KGB-ului etc. Băieţii buni, speranţa ţării, sînt: "maestrul" Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Mihai Pelin, Victor Roncea şi alte figuri incerte, care se simt creştini, dar dau isteric cu piatra de dimineaţa pînă seara, se dau slujitori ai adevărului şi mint cum respiră, se dau "fini" şi subtili şi gîndesc gîngav, ca nişte premianţi de curs seral. Vadim e la conducerea ţării, Pleşiţă e bine mersi, Becali stă la televiziune cîte ore vrea, Dan Diaconescu e o vedetă. Nici unul dintre ei nu constituie o problemă. Probleme pune Liiceanu, ca plagiator al lui Heidegger. Iar instanţa moralităţii publice e Ziua, "organ" al unui fost informator, gata să te înjure şi să te pupe cu acelaşi rînjet cald. Şi pentru ca zăpăceala să fie totală, citesc pe frontispiciul gazetei: "Mentor: Constantin Bălăceanu-Stolnici". Boierul stă, patriarhal, braţ la braţ cu sluga proaspăt îmbogăţită. Ai greşit, dragă Gabriel Liiceanu. Nu trebuia să-ţi pierzi viaţa cu întreprinderi imposibile: cu traducerea lui Platon, a lui Heidegger şi a lui Schelling în româneşte, cu întemeierea unei edituri de vîrf, cu o angajare civică perdantă, cu lucrări despre tragic, despre limită, despre simbol, despre prietenie sau despre Cioran. Nu trebuia să faci profesorat, să scrii Jurnalul de la Păltiniş şi Uşa interzisă. Trebuia să te împrieteneşti cu vreun băiat cu bani, să-l slujeşti cinic, să-ţi faci o vilă la Snagov şi să-ţi cumperi vaporaş. N-ai mai fi fost atît de antipatic, n-ai mai fi provocat insomniacul spirit critic al domnilor Barbu şi Spânu. Ai greşit. Ai provocat un straniu consens: C. Barbu şi Bogdan Lefter pe aceeaşi baricadă. Spânu şi Sorin Adam Matei în aceeaşi tranşee. Şi ai ales şi un moment prost să-ţi expui părerile: ţara tocmai trece printr-o criză de epilepsie.