Ţapii ispăşitori în Europa

24 martie 2010   SITUAȚIUNEA

S-au dus vremurile în care se scanda cu convingere, în diverse ţări şi în diverse limbi, „noi sîntem poporul!“, iar asta exprima sintetic ideea că poporul ştie „cine este şi ce vrea“. Acum, tot mai mulţi politicieni au impresia că ştiu mai bine „cine e poporul“ şi îi livrează, în pilule uşor de înghiţit, ceea ce ar trebui să vrea: răspunsuri şi soluţii facile la întrebări pe care cetăţenii de rînd uneori şi le pun, alteori le primesc de-a gata. „Poporul“ a ajuns să fie invocat şi convocat adesea pentru chestiuni pe care unii politicieni le pun pe agenda publică nu neapărat pentru că acolo le e locul, ci pentru că, astfel, obţin voturi sau măcar o imagine mai bună. Populismul e în floare – transpartinic şi transeuropean.

La alegerile locale din Olanda, partidul populist condus de Geert Wilders (nu vi se pare că seamănă izbitor la „fixonomia obrazului“ cu C.V. Tudor?) a cîştigat multe locuri în cîteva regiuni şi oraşe, devenind a treia formaţiune politică olandeză. Geert Wilders compară Coranul cu Mein Kampf şi le vorbeşte concetăţenilor de „Eurabia“: „Plimbaţi-vă pe stradă şi veţi vedea unde ne aflăm astăzi. Noi nu ne mai simţim la noi acasă. În scurt timp, vor fi mai multe moschei decît biserici“. Succesul său se bazează pe reluarea – într-o retorică mai agresivă decît a altora – a vechii teme a străinilor vinovaţi pentru tot ce merge prost: în campania pentru alegerile europene a cerut excluderea României şi a Bulgariei din UE, iar recent a cerut un referendum pentru interzicerea minaretelor. În Elveţia, referendumul privind minaretele a avut deja loc, iar poporul s-a pronunţat: nu se vor mai construi. Autorităţile elveţiene trebuie acum să dea, jenate, explicaţii despre voinţa poporului şi să „dreagă“ relaţiile cu ţările islamice, ca şi cu propriii locuitori de religie musulmană.

Dacă în Elveţia convocarea referendumului este o practică obişnuită, în alte ţări e mai degrabă o situaţie de excepţie – deci cu atît mai interesantă. Islanda, de pildă, a avut pe 6 martie un referendum în care poporul a trebuit să se pronunţe pe o temă extrem de delicată. Pe cînd era un paradis financiar cu bănci bogate şi dobînzi bune, Islanda a atras economiile multor străini, mai ales olandezi şi britanici. Cînd băncile au căzut, depunătorii au fost despăgubiţi de statele lor – Olanda şi Marea Britanie –, căci statul islandez, evident, nu avea cu ce... Acum, Islanda ar trebui să restituie celor două ţări cele 25 de miliarde de euro pe care acestea le-au dat propriilor cetăţeni. Aşa încît, pe această temă care are mai degrabă un caracter „tehnic“, Guvernul islandez a simţit nevoia să solicite părerea poporului. Bineînţeles, poporul s-a pronunţat emoţional: 9 oameni din 10 au spus „nu“, nu trebuie să dăm înapoi banii cu care cele două state i-au despăgubit pe cetăţenii lor, care însă erau depunătorii noştri pe vremea cînd prosperitatea zburda nestingherită prin Reykjavik. Şi zburda mai ales pentru că nişte străini depuseseră o grămadă de bani în băncile islandeze. Ceea ce islandezii par să fi uitat acum, răpuşi de criză. Şi autorităţile islandeze au acum de dat explicaţii – nu doar Olandei şi Marii Britanii, dar şi Uniunii Europene, cu care începuse negocierile de aderare.

În România, poporul a fost chemat să-şi spună părerea despre numărul de parlamentari şi a decis, cu o majoritate largă, că nu avem nevoie de atît de mulţi. Pare un subiect politic şi constituţional, dar nu a fost tratat aşa. Preşedintele Băsescu l-a convocat în aceeaşi zi cu alegerile şi l-a „promovat“ cu un discurs agresiv la adresa parlamentarilor: „de ce le-a fost frică n-au scăpat!“. Ceea ce a transformat discuţia instituţională (ce fel de Parlament ne trebuie?) într-o aţîţare a poporului împotriva parlamentarilor, care oricum au o imagine proastă: sînt văzuţi, la grămadă (iar presa are şi ea un rol aici!), ca nişte inşi care pierd vremea, dorm la şedinţe, au salarii mari şi bat străinătatea pe bani publici. Era previzibil ca poporul să spună că nu mai vrea „să-i ţină în spate“ pe „ăştia“, aşa cum era previzibil ca poporul islandez sărăcit de criză să n-aibă nici un chef să le dea bani „străinilor“, aşa cum era previzibil ca elveţienii, care sînt expuşi de cîţiva ani discursului populist al partidului de guvernămînt, să ia în serios ameninţarea că musulmanii vor „transforma“ Elveţia. Iar în toleranta şi multiculturala Olandă, succesul lui Geert Wilders pare abia la început: subiectele pe care el i le livrează poporului spre meditaţie zgîndăre nemulţumirile oamenilor şi oferă explicaţii la îndemînă.

Criza economică stimulează discursul populist şi în alte moduri. Unor oameni care simt că trăiesc mai prost ca acum cîţiva ani e suficient să le vorbeşti despre bani războindu-te verbal cu cei care-i au. Premierul Emil Boc – care nu poate convoca referendumuri, ca preşedintele – nu conteneşte să repete refrenul său preferat despre „salariile nesimţite“ şi despre pensiile privilegiaţilor (foşti securişti, activişti etc.). Deşi pretinde că e şeful unui partid de dreapta, reintroduce, în tonuri populiste, lupta de clasă: jos nesimţiţii cu salarii şi pensii mari! În Berlin, la o reuniune a social-democraţilor, un lider politic important a spus că şomerii sînt nişte leneşi care stau acasă şi fac copii doar pentru a încasa alocaţiile de la stat, iar criza a apărut pentru că se munceşte puţin şi prost. Aşa cum pentru un politician de dreapta e de neacceptat să bombăne împotriva celor care au bani, pentru unul de stînga e de neacceptat să explice criza prin lenea şomerilor. Dar pentru populişti nu mai există stînga şi dreapta.

Exemple se mai pot găsi, de-a lungul şi de-a latul Europei. Tehnic vorbind, ieşirea din criză se va face prin măsuri financiare şi economice. Dar cînd vom răsufla uşuraţi că am trecut cu bine şi prin asta, şi buzunarele ne vor fi iar ca-n vremurile bune, ne vom trezi cu şi mai mult populism pe cap de cetăţean. Şi s-ar putea să-i votăm pe acei politicieni care ştiu să ne arate mai abitir cu degetul ţapii ispăşitori.

Mai multe