Talk-show la Dilema

24 ianuarie 2013   SITUAȚIUNEA

În zilele noastre cu multe televiziuni, talk-show-ul e omniprezent. Pentru că e ieftin. Iar managerii televiziunilor mici, dar bătăioase, ştiu acest lucru. În loc să trimiţi reporteri pe teren care să facă anchete şi reportaje despre viaţa reală şi despre problemele oamenilor (ceea ce ar presupune costuri, logistică, răbdare şi altele), mai bine inviţi seară de seară în studio cîţiva inşi care să-şi dea cu părerea despre care cred ei că ar fi problemele oamenilor. Iar ei (obişnuiţii talk-show-urilor, cei care fac naveta între diversele televiziuni „de ştiri“) află care sînt problemele oamenilor... uitîndu-se la televizor, desigur. Dar dacă sîntem dispuşi să ieşim din prezentul care ni se pare dominat de „televiziunile de ştiri“ (a calculat cineva cît la sută din programele numitelor televiziuni reprezintă ştiri şi cît la sută dat-cu-părerea-ca-să-treacă-timpul-şi-să-se-uite-fraierii?), constatăm că n-a fost totdeauna aşa. În recenta noastră istorie democratică, „ideea de talk-show“ are o oarecare evoluţie...

În 1993, cînd s-a înfiinţat Dilema, cred că nici termenul de talk-show nu era cunoscut în România (sau, mă rog, îl cunoşteau foarte puţini). Era doar o televiziune – TVR – care se comporta ca fiind a Statului, deci a Guvernului (sau a Conducerii) şi, în consecinţă, invita în studio niscaiva oameni care să-şi dea cu părerea „pe linie“ (aşa cum se ştia că trebuie, de pe vremea vechiului regim). Cu alte cuvinte, să „educe poporul cu televizorul“. Ideea de a invita oameni cu păreri şi interese diferite, care să susţină puncte de vedere diferite (şi, din această confruntare, publicul să-şi poată forma propriile opinii, să poată cîntări argumentele etc., etc.) a fost una dintre cele mai grele lecţii ale democraţiei, într-o societate prea mult dedată la confortul vechiului slogan „cine nu e cu noi, e împotriva noastră“. Şi apoi, cum să inviţi în studio, să se adreseze ţării, nişte cetăţeni care se opuneau Guvernului, precum Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, tineri furioşi şi anticomunişti, ori studenţi bătuţi de mineri în iunie 1990? Dacă se supără „conducerea superioară“ şi sună pe „telefonul roşu“? Acum, cînd îmi amintesc de toate aceste „probleme“, nu ştiu dacă trebuie să rîd sau să plîng (deşi, structural, îmi vine să rîd pînă mă prăpădesc...). Dar atunci, era o problemă cît se poate de serioasă cine apare la televiziune şi „se adresează ţării“. (Pentru cei mai tineri: nu, atunci nu erau programe de monitorizare, nici legi care să impună pluralismul de opinii, nici CNA, nici nimic...) Carevasăzică, o lege fundamentală (şi, în esenţă, foarte simplă) a democraţiei – aceea că trebuie acceptat pluralismul opiniilor şi intereselor pentru ca societatea să poată funcţiona – a fost extrem de greu de învăţat după decenii de discurs monolitic (oficial) şi de dublu limbaj (neoficial).

Epoca de glorie a talk-show-ului a început după 1995-’96, cînd au apărut televiziunile private (deci, funcţional, şi-a intrat în rol „alternativa“). Tele 7ABC – o, tempora!... – s-a afirmat tocmai datorită opiniilor „alternative“ şi faptului că prezenta „pe sticlă“ altfel de oameni decît televiziunea „de stat“. PRO TV a avut de la început în grilă – pe lîngă cioacele mass-market bazate pe „te uiţi şi cîştigi“ şi pe premii de milioane acordate de Florin Călinescu la emisiunea de dimineaţă – şi talk-show-uri adevărate, în care se puteau vedea oameni diferiţi exprimîndu-şi liber opiniile. Dar nu trebuie uitat un episod provocat de o televiziune „mică“ şi nouă pe atunci, în agitaţia anilor ’90, Prima TV: a venit de la început cu un program sistematic de talk-show-uri, cîte unul pe seară, structurate coerent.

În acest context, ceea ce a făcut Dilema imediat după înfiinţare mi se pare – cu toată modestia – o contribuţie bunicică la instaurarea pluralismului de opinii în România. Încă de la început, a apărut ideea de a organiza „Divanul Dilemei“ – adică o dezbatere cu mai multe persoane cu idei şi opinii diferite, moderată de un membru al redacţiei, înregistrată, transcrisă şi apoi publicată în paginile revistei. Un fel de talk-show tipărit. Primul „episod“ din serie a fost o discuţie între domnul Petre Mihai Băcanu – care denunţa consecvent, zi de zi, Serviciul Român de Informaţii ca fiind o continuare a vechii Securităţi – şi domnul Virgil Măgureanu, directorul SRI. A fost nevoie de un întreg balet protocolar pentru ca împricinaţii să accepte să stea de vorbă faţă în faţă. Pînă la urmă, s-a întîmplat, cu efect zero: dl Băcanu n-a făcut nici o „demascare“ notabilă (ci a expus aceleaşi probleme generale pe care le scria zilnic în ziar), iar dl Măgureanu şi-a exersat încă o dată tehnica de a vorbi fără să spună, de fapt, nimic. Au urmat alte „Divanuri“ – cu premise mai puţin spectaculoase, dar cu dificultăţi concrete la fel de mari – care au adunat în jurul unui reportofon intelectuali, oameni politici, jurnalişti pe care, în anul de graţie 1993, peisajul public românesc îi plasa „limpede“ în tabere diferite. Lucrul cel mai greu era să-i aduni pe aceşti oameni împreună, să-i faci să accepte situaţia simplă (şi banală, în orice democraţie) că vor avea de discutat pe o temă anume cu nişte oameni care au alte păreri decît ale lor. Bunăoară, ştiţi ce greu a fost să-i adunăm la un loc, pentru a discuta despre proprietatea privată vs proprietatea de stat (caraghioasă dilemă, nu? dar atunci era „la ordinea zilei“) pe Dinu Patriciu (june liberal), Vasile Văcaru („fundamentalist“ al FSN, între timp dus dintre noi), Radu Vasile (ţărănist, deci „trădător“) şi Alexandru Paleologu? În primele minute, nici măcar nu se priveau. La sfîrşitul discuţiei, s-au „umanizat“ toţi, dîndu-şi seama că – totuşi – să exprimi opinii diferite e un exerciţiu sănătos, nicidecum un „pericol“. Ştiţi ce greu era să-l inviţi la o dezbatere pe vicepreşedintele partidului la putere şi să ţi se spună (după ce precizai că la dezbatere vor fi prezenţi şi oameni din opoziţie) că „n-am primit aprobare de la partid“? Ştiţi ce semnificativ şi plin de învăţăminte era să constaţi că, la ora şi data stabilite, venea la dezbatere doar reprezentantul opoziţiei, nu şi cel al puterii? (Care, evident, nici nu mai răspundea vreodată la telefon...) Ştiţi ce dezamăgitor era ca, la o anume dezbatere, intelectuali respectabili să refuze să participe (deşi amîndoi erau teoretic în aceeaşi tabără a deschiderii României către Occident şi a luptei împotriva „neocomunismului“), din simplul motiv că „eu nu am ce vorbi cu ăla/aia“?

Una peste alta, totuşi, prima serie numită „Divanul Dilemei“ a avut loc. Era un mic exerciţiu democratic autentic, poate stîngaci şi naiv. Acum, cînd toate partidele dau buzna – prin reprezentanţii lor – la toate televiziunile, e banal. Atunci, cînd asemenea confruntări deschise erau greu de organizat, discuţiile erau mult mai substanţiale, în ciuda înverşunării iraţionale a „combatanţilor“.

Mai multe