Sürdürülebilirlik

Cuvîntul turcesc pe care l-am pus în titlu înseamnă „sustenabilitate“. L‑am ales mai întîi pentru că e o dovadă convingătoare a globalizării. Odată ajuns la modă, orice cuvînt, din orice parte a lumii, devine universal valabil. În subtext, sugerez și că, pentru mine și pentru generația mea, termenul „sustenabilitate“ e oarecum exotic: nu ne e mai la îndemînă decît termenul turcesc care îl traduce. Am trăit fără el pînă pe la mijlocul anilor ’80, cînd a fost pus pe piață. Nu avem, cred, un echivalent românesc care să exprime laconic sensul acestui termen englezesc, în afară de simpla lui copie („sustenabilitate“). Dacă am înțeles bine, e vorba de efortul de a gîndi lucrurile pe termen lung: a nu pune în pericol resursele planetei printr-o suprautilizare iresponsabilă, a respecta echilibrul firesc dintre economie și biosferă (de aceea, conceptul e folosit abundent în cercurile ecologiste), a nu practica dezlănțuit consumul, în dauna acumulării și a menajării rezervelor. Se vorbește și despre „solidaritate intergenerațională“, adică despre datoria de a lăsa moștenire o ambianță confortabilă și celor ce vin după noi. Cred că există totuși, în limba română, o formulă care parafrazează destul de exact sensul cuvîntului englezesc: „să nu te întinzi mai mult decît îți e plapuma“. Prin urmare, să-ți cunoști limitele, limitele tale și ale mediului în care trăiești, să nu fii risipitor, necugetat, nerezonabil.

Sînt, firește, de acord că e bine să iei în calcul procentul de „sustenabilitate“ pe care îl îngăduie orice întreprindere omenească. Să te gîndești, cum se spune, de două ori și să tai o dată. Să nu te repezi, să nu produci daune, să nu privilegiezi beneficiul imediat pe seama durabilității, a securității de perspectivă. Dar am de pus, totuși, o pedală relativizantă pe transformarea sustenabilității într-un soi de obsesie apocaliptică, într-un cult valabil în mod absolut, la orice nivel.

Mai întîi, am convingerea că planeta Pămînt e mai viguroasă și mai imaginativă decît noi. Sigur că nu e cazul să ne culcăm pe-o ureche și să lăsăm totul în seama „naturii“. Dar știu că de la Platon încoace, trecînd prin hermetismul renascentist și prin romantismul german, a circulat ideea integrității organice a planetei noastre: Pămîntul e o ființă vie, o vietate, cu metabolism propriu, cu reflexe de apărare proprii, cu nebănuite capacități de autoreglare. În anii ’60, doi oameni de știință (biochimista Lynn Margulis și biofizicianul James Lovelock) au emis așa‑nu­mita „Gaya Hypothesis“ (Gaya, Geea e zeița greacă a Pămîntului), conform căreia trebuie să luăm în calcul un anumit biodinamism al planetei (fără legătură cu vreo variantă de „animism“), de natură să omogenizeze, printr-un soi de „mecanică fină“, tensiunile ei intime. Se pot da diferite exemple care să ilustreze această ipoteză: procentul constant de sare din compoziția mărilor, egalitatea relativă dintre numărul bărbaților și al femeilor (fără de care „sustenabilitatea“ speciei ar fi în pericol), împăduririle spontane din cutare zonă a Africii, la scurt timp după despăduririle vio­lente din jungla Amazonului etc. Sîntem prinși, cu alte cuvinte, într-un „sistem“ care funcționează cvasiautomat spre a se menține (ceea ce nu exclude, e drept, eliminarea „spontană“ a eventualilor agenți perturbatori, fie ei și cei aparținînd speciei umane…). Față de o alcătuire de asemenea anvergură, precauțiile unor „preoți“ ai „economiei durabile“ care ne învață să închidem robinetul de la chiuvetă cînd ne periem dinții, ca să economisim apa, mi se par ușor nevrotice.

Încă ceva: dacă, în plan material, un calcul prudent de sustenabilitate e binevenit, mă grăbesc să semnalez domenii în care, ca să zic așa, sustenabilitatea e… nesustenabilă. Unul dintre aceste domenii e iubirea. Îndrăgostirea nu e posibilă dacă unul dintre parteneri se irosește în evaluări și anticipări pragmatice. Blocajul în „socoteli“ înțelepte, tatonarea „experimentală“ a „urmărilor“ suspendă orice autenticitate emoțională. Nici speranța nu valorifică potențialul de „rațiune“ al sustenabilității. Orizontul ei e dincolo de orice garanție palpabilă. Speri ceea ce nu e neapărat accesibil, ceea ce nu e la îndemînă. Speri ceea ce nu e de sperat. Conturul prea clar decupat al obiectului pe care speri să-l atingi transformă „aspirația“ în simplă „foaie de parcurs“. A spera e a institui o relație cu o depărtare dezirabilă, dar incertă. În sfîrșit, nici un act de credință nu se poate construi pe argumente bun-simțiste, pe o „rețetă“ cu plauzibilitate verificabilă, pe o investiție de tip contabil. A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita“ un „posibil“, dincolo de exigențele stabile ale „realului“.

Dar chiar și în perimetrul comun al afacerilor, al concurenței, al competitivității lucrative, sustenabilitatea își are limitele ei: nu există cîștig fără risc. Iar a risca e a acorda o șansă nesustenabilului, imprevizibilului, improbabilului. În rest, de acord, să nu neglijăm problema sustenabilității. Vorba turcului: sürdürülebilirlik!