Supravieţuire vs integrare

Am descoperit, în arhiva proprie, un text de acum 14 ani şi mă mir eu însumi de paradoxala lui actualitate. Pe vremea cînd l-am scris, ne străduiam, asudaţi, să îndeplinim criteriile de aderare la UE. Acum sîntem absorbiţi în clubul select la care visam atunci, dar iată că, de această dată, clubul însuşi are probleme de supravieţuire. Cît despre menţionarea din final a Greciei, nu pot să nu fiu mîndru de micul meu dar profetic. Judecaţi şi dvs...

Am fi putut încerca să ne salvăm „prin noi înşine“. Dar e limpede că în lumea de azi, a pieţei comunitare, a „globalizării“, a Internetului, performanţa solitară e o utopie. În plus, cînd spunem „noi înşine“, invocăm o realitate care a devenit vagă şi sărăcăcioasă. Sîntem năpădiţi de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, în capital al reconstrucţiei. Alergăm în cerc: ca să ne putem schimba, ar trebui, mai întîi, să ne schimbăm... Pe de altă parte, modelul european spre care tindem vine cu exigenţe şi planificări inflexibile, fără legătură rezonabilă cu punctul în care ne aflăm. Trăim, s-ar zice, sub fatalitatea formelor fără fond. Comprimaţi între indigenţa proprie şi superstandardele apusene, între incompetenţa locală şi hipercompetenţa continentală, încercăm, frustraţi, să salvăm aparenţele. Nu cred că vom reuşi, pentru că ni se cere să facem prea multe lucruri deodată. Imperativul integrării europene nu poate funcţiona simultan cu acela, infinit mai urgent, al supravieţuirii. Noi sîntem în etapa drastică a coşniţei străvezii, a străzii surpate, a closetului sordid şi ni se atrage atenţia că nu acordăm destulă consideraţiune homosexualilor şi propagandei antitabagice. Gîfîim după strictul necesar şi ni se cer mari rafinamente civice. Ne aleargă cîinii în plină Capitală şi sîntem certaţi că nu iubim destul animalele.

Nu spun că cei care ridică atît de sus ştacheta n-au, în principiu, dreptate. O ţară modernă, civilizată, demnă de familia bună a Europei trebuie să suspende reclamele pentru ţigări, să respecte dreptul la diferenţa religioasă, etnică şi sexuală, ca să nu mai vorbim de drepturile omului, ale minorităţilor, ale femeilor. Evident. Trebuie să ajungem cît mai aproape de acest orizont şi cît mai repede. Dar cu ce combustibil? În ce ritm? Şi, mai ales, în ce ordine? Cîte „priorităţi“ ne putem asuma deodată?

Nici una dintre ţările dezvoltate care ne invită să intrăm în cursă n-a trebuit să completeze „formularul“ bacalaureatului civic atît de repede. Mai întîi a fost revoluţia industrială, apoi „veacul naţionalităţilor“, apoi consolidarea gîndirii liberale, „umanizarea“ treptată a capitalismului, războaiele mondiale, prohibiţia, delirul rasist, criza economică, sindicatele, statul de drept, bunăstarea şi tot soiul de alte încercări şi achiziţii, unele laborioase, altele rapide, unele stabile, altele încă firave. De „gender studies“, „child abuse“, ecologie, homosexualitate legitimă, combaterea fumatului, legalizarea comerţului de droguri şi alte asemenea delicatese alexandrine nu s-a vorbit în ţările „de la centru“ decît tîrziu – şi nu întotdeauna cu convingere. Ei bine, în numele acestui bloc masiv de ameliorări seculare, ni se cere o scurtă tumbă sincronică, un salt agil, în pielea goală şi cu surîsul pe buze. Ni se cere să găsim reţeta unei echivalenţe imposibile: aceea dintre „societate săracă“ şi „societate civilă“. Ni se cere să mîncăm praz şi să mirosim a trandafiri. Vin iarăşi şi spun: să ni se ceară! Să fim împinşi înainte cu forţă! Werde was du bist! Cei care, pentru a ne prelua din mers, ne pun unele condiţii, au tot dreptul s-o facă. În definitiv, e spre binele nostru. Dar eu cred că n-o să meargă. Sau că vom aluneca într-o generală ipocrizie, dictată de calcule conjuncturale: noi vom pretinde că ne-am copt, ei vor pretinde că ne cred. De aceea, mai în glumă, mai în serios, sînt de părere că soluţia e alta: întîi integrare şi pe urmă progres! Întîi puţin amor dezinteresat şi pe urmă progenitură. Noi vrem să începem cu divorţul. E, ca să zic aşa, contraproductiv. 

În fond, cum aţi făcut cu Grecia? – îl întrebam deunăzi pe un distins diplomat. N-aţi integrat-o „fără concurs“? „Ba da“ – a sunat răspunsul. „Dar a fost un eşec. Nici pînă azi n-au societate civilă!“ Răspuns grav, e drept. Dar mărturisesc că m-am trezit mormăind sotto voce, să nu m-audă nimeni: n-or fi avînd, dar la atîta mare, la atîtea cîrciumioare cu pescărie, la atîta vin, artă şi turism, poate că merge şi fără...

Apărut în Dilema, nr. 254, 5 decembrie 1997