Statul, artiştii şi procentele
Să ne imaginăm că vreun burtă-verde de la Primărie sau de la Consiliul Judeţean se duce la directorul Filarmonicii din oraşul X şi îi spune: „Păi, la ce vă trebuie atîtea viori în orchestră? Se poate cînta şi cu mai puţine, că am văzut io pe Taraf TV unii care cîntau frumos decît cu o vioară“; sau: „Ăla de la tobele alea mari a bătut în ele de 3 ori în 20 de minute în piesa aia muzicală la care m-aţi obligat să asist; deci se poate şi fără, că n-o să observe nimeni“. Sau se duce la directorul teatrului şi-i spune: „Ce vă trebuie atîţia maşinişti să mute decorurile? Faceţi decoruri mai puţine şi mai uşoare, sau faceţi spectacole fără decoruri, că am auzit io că aşa e modern, învăţaţi să vă descurcaţi...“ Poate că exemplele par un pic trase de păr. Dar cred că sînt în logica ultimă după care Guvernul şi administraţia locală se chinuie să aplice ordonanţa de urgenţă privind reducerile de personal din instituţiile bugetare.
Toată lumea ştie că aparatul de stat e supraîncărcat şi ineficient. Presa noastră scrie şi vorbeşte de ani şi ani despre acest subiect. În spatele angajării unui personal numeros în instituţiile publice stă o îndelungată tradiţie. Nu e vorba doar de a crea posturi pentru tot felul de rubedenii, iubite, amante şi amici politici. E mai mult decît atît. E o întreagă „cultură“ care vine de la Conu’ Leonida: „treaba statului, domnule; pe el de ce-l avem?“. Statul e al nostru şi al nimănui, e „ceva“ care trebuie să ne dea şi să aibă grijă de noi, la care trebuie să ne răstim cînd nu ne convine ceva, dar de care în rest nu prea ne pasă şi faţă de care nu ne simţim responsabili în vreun fel. Comunismul – în care Statul era tot şi individul nimic – doar a dus la extremă această relaţie nefirească dintre cetăţean şi administraţie publică. Pe un asemenea fond, după 1990 – cînd, chipurile, am devenit o societate democratică şi un stat de drept – toată lumea a dat buzna peste Stat: cine a luat puterea a creat instituţii, entităţi, agenţii, organisme de stat şi şi-a numit oamenii de încredere acolo. Aceştia, la rîndul lor, profitînd adesea de relaţiile lor „sus“ (la Guvern sau la partid), au umflat schemele cu posturi, fără nici un calcul de eficienţă şi fără nici o estimare: şeful instituţiei stabilea că are nevoie de 4 contabili, nu de 2, de 5 maşini, nu de 4 (cu şoferii aferenţi), de atîţia funcţionari şi atîtea secretare. Şi obţinea aceste posturi şi angaja oamenii, fără să aibă întotdeauna ce să le dea de făcut. Şi cui îi păsa? Că doar banii erau ai Statului... Pe de altă parte, ani la rînd sondajele au arătat că cei mai mulţi concetăţeni ai noştri n-aveau ezitări să răspundă la întrebarea „preferaţi să lucraţi la Stat cu un salariu mai mic, dar pe un post sigur, sau la o firmă privată, cu un salariu mai mare, dar fără să fiţi sigur de durata contractului?“. Foarte mulţi preferă, evident, un post la Stat. În aceste condiţii, numărul de angajaţi în aparatul de stat a tot crescut, deşi nu era neapărată nevoie.
Dacă FMI şi UE nu impuneau, în schimbul împrumutului, scăderea numărului de salariaţi, inconştienţa ar fi mers mai departe: treaba Statului, domnule, să se descurce, să dea salarii şi pensii bune la toţi. Şi sporuri, desigur. Dar figura nu mai ţine. Aşa încît Guvernul şi administraţia locală procedează aritmetic, adică prosteşte: taie „la procent“. Aşa se ajunge la situaţii în care şefimea locală pretinde să fie daţi afară oameni din teatre, filarmonici şi alte instituţii culturale conform procentului „venit de sus“. O bruscă rigoare cantitativistă i-a cuprins pe administratorii noştri, care-şi dovedesc încă o dată incapacitatea de a înţelege cum funcţionează o instituţie culturală. Şi – mai ales – incapacitatea de a înţelege de ce e nevoie de cultură şi de astfel de instituţii. Şi mai trist este că mulţi concetăţeni de-ai noştri cad în aceeaşi non-gîndire simplistă: „E criză, nu ne trebuie muzică, teatru şi cărţi, domnii artişti să pună mîna să producă şi ei ceva, nu să viseze la cai verzi pe pereţi“. Am citit destule comentarii de acest fel pe forumurile ziarelor şi revistelor (inclusiv pe dilemaveche.ro, hélas!). Nu prea ai ce să le răspunzi unor astfel de haiduci ai libertăţii de exprimare, dar încerc: artiştii, scriitorii, intelectualii, gînditorii produc de mii de ani. Faptul că semidocţii dotaţi cu computer şi Internet se pot exprima liber (şi prost!) în văzul tuturor li se datorează şi lor, celor enumeraţi mai sus – şi oricui a contribuit la dezvoltarea gîndirii şi a sensibilităţii umane. Nu li se poate imputa artiştilor şi intelectualilor de azi faptul că guvernanţii sînt, în mare măsură, inculţi şi incapabili. Nu li se poate imputa nici faptul că, în societatea de azi, milioane de inşi au descoperit cu încîntare – fără să fie pregătiţi pentru aşa ceva – că viaţa înseamnă să faci bani, să consumi, să te distrezi şi cam atît. Şcoala, educaţia, gîndirea, arta sînt „în plus“ – ca dovadă faptul că mulţi au ajuns „sus“ cu şcoală puţină şi cu gîndire ioc. Dacă Statul vrea să dea afară actori şi muzicieni, „treaba Statului“; noi, cetăţenii majoritari, nu ne băgăm.
(va urma)