Sponsorizări

20 iulie 2006   SITUAȚIUNEA

Cum era de aşteptat, economia de piaţă a adus pe scenă personaje noi, care de care mai importante, mai insolite, mai răzbătătoare şi mai greu abordabile. O figură aparte e sponsorul. Cei din generaţia mea n-au avut de-a face cu el. Banii noştri, mulţi-puţini, veneau ori de la stat, ori de la tata. "Sponsori" potenţiali mai erau mama, unchii şi mătuşile, soţul, fraţii, amantul. "A cere bani" era fie o afacere de familie, fie o manevră ilicită, care se putea termina rău. Astăzi, a cere bani a devenit o profesie. Există specialişti în fund-raising şi există, în genere, oameni care ştiu să ceară cu nonşalanţă, pretinzîndu-şi "tainul" ca pe un drept. Cerutul e onorabil. Nu are nimic de-a face cu cerşetoria, cu umilinţa, cu obrazul gros. Pentru cei care s-au format însă în perioada pre-revoluţionară, lucrurile rămîn complicate. Ne vine greu să întindem mîna, stăm prost la capitolul "finanţare". Şi nici nu sîntem încurajaţi să ne depăşim handicapul. Limite deopotrivă interioare şi exterioare blochează în faşă orice iniţiativă. O primă problemă este raportul care se naşte, inevitabil, între "petent" şi sponsor. Mai întîi, e un raport de tip ierarhic, adică un raport de putere: cel slab şi nevoiaş se adresează celui ajuns. Apoi, e un raport unilateral: întotdeauna, petentul vine la sponsor. Niciodată invers. Nu mi s-a întîmplat decît foarte rar, o dată sau de două ori, să fiu vizitat de un sponsor "voluntar", dispus, din pură bunăvoinţă, să ajute. Asta dovedeşte că sponsorul "obişnuit" acceptă, în principiu, ideea de a oferi la cerere, dar găseşte excesiv, dacă nu de-a dreptul stupid, să-ţi bage în sac din impuls propriu. N-are proiecte şi opţiuni personale, n-are o viziune, şi asta în primul rînd pentru că n-are timp. Afacerile îl confiscă, mai ales într-o ţară în care mecanismele manageriale sînt fragede şi greu puse la încercare de absurde obstacole de context. O altă problemă ţine de "fiziologia" sponsorizării. O analiză rapidă arată că şi atunci cînd iniţiativa revine, totuşi, sponsorului, motivaţiile lui sînt oarecum standardizate. Sponsorul "tradiţional" reacţionează, ca sponsor, în vreo trei categorii de împrejurări. El investeşte în: 1) hobby-uri ale sale sau ale familiei (fotbal în primul rînd, sau, prin excepţie, achiziţii de artă), 2) solicitări cu halou maxim de emotivitate (orfelinate, săraci, sinistraţi, copii dezavantajaţi, sau tineri loviţi de boli dramatice) şi 3) instituţii sau evenimente cu maximă vizibilitate (trusturi de presă, biserici, tîrguri internaţionale etc.), a căror finanţare influenţează rentabil propria imagine. Nu se poate reproşa nimic celor care funcţionează pe aceste coordonate. E, în fond, dreptul lor să-şi cheltuiască surplusurile cum vor. Numai că o sumedenie de nevoi legitime şi, adesea, presante rămîn astfel neacoperite. Lipsa de informaţie şi cvasi-inexistenţa spiritului ofensiv din partea finanţatorilor, timiditatea sau stîngăcia petenţilor, diversitatea uriaşă a nevoilor, toate laolaltă contribuie la distribuţia arbitrară şi insuficientă a fondurilor disponibile. Dacă aş fi în situaţia de a deveni sponsor, aş proceda cu ceva mai multă sistemă, adică aş trata faptul sponsorizării ca pe o componentă definitorie a întreprinderii mele. Aş stabili cît pot pune deoparte, anual, pentru astfel de acţiuni şi aş constitui un mic corp de consilieri inteligenţi şi creditabili, care să alcătuiască o bancă de date a necesităţilor la nivel naţional. În urma tatonărilor lor, aş decide (sau i-aş mandata, pe termen limitat, să decidă ei înşişi) ce trebuie finanţat şi în ce condiţii. Aş evita căile bătătorite, care îşi au, deja, clienţii lor. M-aş interesa de domeniile mai puţin vocale, mai puţin spectaculoase, dar vitale pentru anumite segmente ale vieţii publice. Aş fi foarte receptiv la cererile modeste. Nu din zgîrcenie, ci pe bază de experienţă: o mulţime de isprăvi semnificative se îneacă la mal, pentru că le mai lipsesc trei sau patru mii de euro pentru a se finaliza şi pentru că sponsorii "serioşi" nu se încurcă la acest nivel. Cutare editură particulară are nevoie de o sumă modică pentru a publica documente istorice esenţiale, dar "neinteresante" pentru piaţa curentă. Nu găseşte suma cu pricina, nu ştie cui să se adreseze. Un grup de tineri a reuşit să impună unei mari edituri din Vest publicarea cîtorva importanţi autori români, a strîns 75% din banii necesari pentru traducere şi editare, dar nu mai poate obţine restul şi totul e suspendat din cauza unei carenţe bugetare ridicole. Asemenea cazuri sînt puzderie. Aş deveni sponsorul cauzelor pierdute şi al tuşei finale de care nu se mai ocupă nimeni. Oamenii de afaceri cu experienţă îmi vor spune, probabil, că un asemenea program e oarecum naiv. Foarte bine. Sponsorii n-ar avea decît de cîştigat de pe urma unui surplus de candoare. Ar ieşi, astfel, "mai spălaţi" decît propriii lor bani.

Mai multe