Spiritul dilematic în expansiune

Reiau (mirat și eu, căci îl uitasem!) un text apărut în Dilema, în ianuarie 2004. Îl reiau pentru că argumentează altfel actualitatea spiritului dilematic: nu ca pe conjuncturală opțiune dialectică, ci ca pe o componentă a „specificului național“. N-am fi crezut, cînd, prin dl Radu Cosașu, am ales numele acestei reviste, că asumăm profilul unui „original“ spirit al locului. Citiți și vedeți singuri dacă bat cîmpii sau nu...

Pe vremea cînd a apărut Dilema (adică acum 11 ani), românii erau împărţiţi în două: fanaticii pro-Iliescu şi fanaticii anti-Iliescu. Într-un asemenea context, a fi „dilematic“ era iritant la culme, pentru ambele tabere. Astăzi, pro-iliesciştii s-au stabilizat: iubesc conjugal, duios, bătrîneşte, fără ohtături defensive, iar anti-iliesciştii s-au resemnat: l-au votat pe fostul duşman în toamna lui 2000, au contemplat sideraţi noul consens dintre preşedinţie şi monarhie, au primit decoraţii la Cotroceni. Au obosit să urască şi nu mai au pe cine iubi. A fi „dilematic“ a devenit o banalitate, o stare de spirit naţională. Au apărut (şi probabil vor mai apărea) o sumedenie de dileme noi, pe fundalul de continuitate pe care îl asigură tranziţia. Din elitist şi suspect, spiritul dilematic a devenit popular. Românul e hărţuit, clipă de clipă, de opţiuni imposibile: să stea? (e rău), să plece? (nici Vestul nu mai e ce-a fost). Să reconsidere nostalgic comunismul? (nici chiar aşa, n-am murit degeaba) sau să construiască capitalismul? (nu e, totuşi, ce-am crezut, are racile). Să petreacă sărbătorile la Sinaia? (e scump) sau în Tunis? (n-au zăpadă). Să se uite la televizor? (e enervant) sau să-l închidă? (ca să facă ce?). Să lucreze la stat? (e salariu mic) sau la particular? (e nesigur). Să o prefere pe Andreea Marin? (prea face pe fetiţa) sau pe Mihaela Rădulescu? (prea face pe deşteapta). Să se dea cu păltinişenii? (sînt reacţionari și monopoliști) sau cu postmodernii (prea sînt progresişti). Să încurajeze CNSAS-ul? (ne bagă-n ceaţă pe banii noştri) sau să-l înfiereze? (face şi el ce poate!). Să intre în politică? (e murdară) sau să stea deoparte? (dacă nu noi, atunci cine?). Să facă studii superioare? (cere muncă) sau să înveţe o meserie? (cere muncă). Să fie de partea americanilor? (Bush e rău şi prost) sau de partea lui Saddam? (Sad­dam e rău. Altfel nu-i prost). Sau de partea Uniunii Europene? (e rea, ne tot amînă). Să se însoare? (cu ce să ţii o familie?) sau să rămînă burlac? (cu ce să ţii o amantă?). Să fie contra manelelor? (cu ce drept?) sau pentru? (sînt toxice). Să voteze Constituţia? (ne manipulează Guvernul) sau să n-o voteze? (ne ceartă Europa). Să fie de stînga? (eşti luat de comunist) sau de dreapta? (eşti luat de fascist). Să fie vesel? (în mizeria asta?) sau trist (după ce am intrat în NATO?). Lista dilemelor cotidiene e nesfîrşită. Dacă după revoluţie trăiam sub două-trei dileme absolute, acum ele s-au multiplicat spectaculos, cu preţul, e drept, al unei discrete pierderi de anvergură. Avem dileme mai multe, dar mai puţin patetice, mai domestice, mai omeneşti. Îți vine să spui că cei care se decid, astăzi, să preia termenul într-un titlu de gazetă nu mai sînt, ca acum 11 ani, un grup de excentrici, ci exponenţii unei filosofii de masă, confirmaţi, în chip fericit, de istorie. Vremea lor de-abia începe. Vor ieşi, aşadar, din pionierat, pentru a savura deliciile unanimităţii...

Mai în glumă, mai în serios, am atins, pare-se, un strat abisal al sufletului naţional. Noi nu avem dileme. Sîntem o dilemă în ebuliţiune. Un conglomerat de dileme. Ne-am obişnuit să funcţionăm pe bază de imposibil. Ştim să nu optăm. Ce altceva e „românul imparţial“ decît cineva care refuză să iasă din dilemele cu care se confruntă, degustînd echilibrul precar al relativismului? Se poate să fii ortodox şi latin? Uite că se poate! Se poate să fii balcanic şi parizian? Se poate! Dar pro-european şi anti-european? Merge! Dar amator de Wagner şi de Cozmîncă? Da, vă rog! Dar şmecher şi fraier? Dar sărac şi fudul? Dar genial şi codaş, mistic şi chefliu, estic şi vestic, neaoş şi planetar? Da, da, de trei ori da! Din aceste dileme nu vrem să ieşim. Cînd ai dinainte două soluţii la fel de imposibile, soluţia nu e neapărat paralizia logică. Înţelepciunea strămoşească propune îmbrăţişarea simultană a ambelor! Sîntem poporul lui „şi-şi“: nu ne temem să conciliem ireconciliabilul, nu ne lăsăm intimidaţi de incompatibilitate şi de absurd. Dilema ne place. Ne seamănă. Nu ne interesează s-o rezolvăm, de vreme ce e atît de amuzantă, de stimulatoare, de originală. Am putea fi, sîntem, pepiniera de dileme a Europei. Iar de ne vom integra, pre mulţi o să „dilemim“ şi noi...